Skull

16. Toți avem păcatele noastre

     16. Toți avem păcatele noastre
    
     — Abia aștept să te cunosc mai bine, chițăi zâmbind prostește.

     — Și eu. Pari o tipă pe cinste, spune și-mi zâmbește luminos.

     Carly? Numele ăsta e prea dulce pentru o femeie care e prinsă în lumea lui Skull. De fapt, cum poate dansa în acel întuneric al lui o tipă care se numește Carly? Îmi vine să râd când mă gândesc la Izanami și Izanagi. Dacă eu m-am temut de ei, nici nu îmi pot imagina cum reacționează Carly în preajma lor. O analizez și tot ce văd e slăbiciune. Da. Acea slăbiciune nenorocită pe care mi-o atribuie Skull mie. Oricât aș vrea să văd ceva puternic în ea, tot ce reușesc să zăresc e naivitate și bunătate. Dar mă pot înșela. Și încă rău. Nu știu cât timp a stat în preajma lui Skull, dar pot să accept că e posibil ca el să o fi călit. Sau mai e o variantă. E posibil ca pe el să îl atragă toate aspectele pe care eu le consider slăbiciuni la ea. Poate găsește în ea toată acea bunătate care îi lipsește lui.

     — Dark, Skull și tu. Nu credeam că o să vă văd vreodată pe toți trei intrând în felul acela în club.

    Mă întorc spre Tony, plescăind din buze.

     — Suntem cei mai buni prieteni, las să-mi scape.

     Tony își dă capul pe spate și râde. Îl imit și eu, trăgând din țigară. Nu-mi vine să cred că sunt fericită doar pentru simplu fapt că sunt liberă. Orice ar fi avut de gând Skull în noaptea asta, știu că frica pe care mi-a indus-o în vene e suficientă ca să mă potolească cât sunt aici. Nu mai vreau să experimentez niciodată starea aia agonizantă. Frica e de rahat. Îmi termin țigara și când o sting, ochii îmi cad pe Dark și Ivy. Se ceartă. Toată atenția mea e acolo. El își ridică brațele în lateral și râde zeflemitor, iar sora mea... Mai are puțin și izbucnește în plâns? Ivy a mea să plângă într-un club din cauza unui tip? Ce naiba s-a întâmplat cu toată lumea cât am lipsit?

     — De cât timp se întâmplă asta? întreb și mă uit la Heav.

     Privirea ei arde. Se uită nervoasă la Dark.

     — Din februarie. Ningea abundent, iar orașul era la pământ. Iluminat stradal inexistent. Telecomunicațiile la pământ. Ivy se întorcea de la facultate și-a făcut un accident, iar Dark a fost cel care a dat peste ea. A luat-o și a dus-o acasă la el, unde a avut grijă de ea. Ivy intrase deja în hipotermie, iar el i-a salvat viața prin faptul că și-a dat seama la timp ce trebuie să facă. Dacă se complica cu spitalul, Ivy putea să moară pe drum. Noi am aflat abia a doua zi când orașul a revenit la viață și furtuna de zăpadă s-a potolit.

     Nici nu știu ce mă deranjează mai tare. Faptul că soră-mea era să moară și eu nu am aflat, ori faptul că Dark a lăsat să se întâmple tot rahatul ăla între noi. Îmi vine să țip de furie. Dacă știam că între el și Ivy se petrece ceva, cu siguranță stăteam naibii în banca mea. Oricât de distrusă sunt, nu aș apela niciodată la cartea asta. De ce? De ce naiba a intrat în jocul meu? Mă simt oribil.

     — Nici măcar nu mă mai obosesc să te fac să te simți prost pentru că ați decis ca Neve să nu afle că sora ei era să moară. Sunt împreună?

     — Nu. Ea fuge de Dark și de tot ce simte. Îi este frică de el pentru că știe că e în stare să o îmblânzească și să o facă să înnebunească în lipsa lui. Sincer? Înnebunește deja și nici măcar nu au fost împreună în adevăratul sens al cuvântului. Se țin unul după celălalt, doar pentru a se răni și distruge reciproc.

     Mi-am primit răspunsul. Dark a acceptat jocul meu doar pentru a o răni pe Ivy. Nici nu îmi pot da seama ce i-a făcut ea în noaptea aia dacă el a fost în stare să treacă peste tot e moral. Toți oamenii din orașul acesta suntem distruși și fără speranță. Ne îmbrățișăm părțile noastre întunecate fără ca măcar să mai ținem cont de sufletele noastre.