Skull

51. Nimic nu ne poate despărți

51. Nimic nu ne poate despărți.

Am văzut Iadul de atât de multe ori încât aș fi zis până acum că mă simt ca acasă când sunt aruncat acolo, dar această realitate a Iadului pe care o experimentez acum e pur și simplu prea mult pentru mine. Pentru mine, cel care am înfruntat de la o vârstă fragedă moartea în ochi de atât de multe ori. Pentru mine, cel care am încasat lovitură după lovitură din toate părțile, dar tot am reușit să pășesc în întuneric. Lumea ar fi zis până acum că nimic nu mă mai poate rupe în atât de multe bucăți, că nimic nu va mai avea puterea să mă îngenuncheze, dar eu am știut. Mult prea bine chiar. Am știut că dacă ea părăsește lumea asta, eu mă voi rupe în milioane de bucăți și nimic și nimeni nu va mai avea puterea să mă refacă. Simt atât de multă durere încât nu mai am habar ce se întâmplă în jurul meu.

Mă doare inima la propriu și figurat și asta e de rahat. Nenorocita nu are voie să facă nazuri acum când eu trebuie să rămân treaz și în viață. Eu trebuie să fiu în viață și bine, la naiba, pentru că sunt singurul din spitalul ăsta nenorocit care mai are vreo speranță că ea se va agăța înapoi de viață. Sunt singurul, la naiba, care mai crede în ea. Restul, absolut toți, se poartă deja ca și cum ea ar fi moartă și eu mi-am pierdut mințile în adevăratul sens al cuvântului. Refuz să-i las să mă facă să cred altceva, chiar dacă situația e oribil de gravă. Atât de gravă încât nici măcar să speri nu se mai poate. De când au luat-o am fost într-o luptă continuă. A avut nevoie de sânge urgent. Cât mai urgent posibil. Și asta a fost încă o lovitură pentru mine, deoarece nu am putut să-i donez eu sângele care i-a lipsit.

Am intrat în spital cu ochii înlăcrimați, implorând la nesfârșit să o salveze, ținându-mă după paramedici, iar Dark și Ghost m-au ținut cu forța pe loc când am vrut să intru cu ea în sala de operații. Dar m-am zbătut și am fugit de ei înnebunit și am intrat ca fulgerul în sală. Doctorii s-au speriat de mine, dar am știut că am câteva secunde până ce sunt scos afară. Am fugit la Naja și am izbucnit în plâns când am văzut iar imaginea ei de pe acel pat. M-am aplecat rapid și i-am șoptit la ureche că o aștept aici în lumea noastră întunecată și că nimic nu ne va despărți. Apoi tata m-a apucat și m-a scos afară, apoi m-a îmbrățișat strâns, atât de strâns că am simțit cum intră în mine și încearcă cu disperare să îmi ia toată durerea. M-am abandonat în brațele lui, simțind că în sfârșit îl am cu adevărat. Și am plâns. Da, am plâns exact așa cum am făcut-o când m-au dus la orfelinat. Repetând la nesfârșit pe un ton frânt că nu pot să o pierd. Nu am avut nevoie de cuvinte din partea lui Xan. Pentru că nimic nu are puterea să mă aline. Nimic, în afară de vocea ei care mă anunță că s-a întors la mine. Apoi, disperarea în forma ei cea mai oribilă a venit când o asistentă a ieșit și ne-a spus de sângele pierdut.

Haosul adevărat a venit din nou când niciunul dintre noi nu am fost compatibili cu ea. Efectiv am fugit în tot spitalul și am implorat pentru ea. Am implorat fiecare om prezent în calea mea să doneze, să o ajute. Dar nimeni nu a avut grupa ei de sânge. Zero negativ. Ironia sorții, să poți dona tuturor celorlalte grupe, dar să nu poți primi decât de la grupa ta. În tot timpul în care eu am alergat ca un nebun prin tot spitalul, Dark și ceilalți au sunat pe toată lumea și cei sunați au sunat la rândul lor în stânga și în dreapta, dar fără noroc. Când am simțit că nu mai e nicio speranță și am început să îmi izbesc pumnii de toți pereții, tata m-a apucat și m-a ținut cu forța în brațele lui, spunându-mi că în acea clipă a intrat cineva să doneze sânge. Mi-a spus că un băiat bandajat la încheieturi, a fugit într-un suflet până la ei și că efectiv le-a ordonat să îi spună unde naiba e ușa unde trebuie să intre pentru a dona. Și mi-a pușcat inima. Pentru că am știut pe loc cine e. Mi-a jurat odată de mult că se va revanșa și uite că a făcut-o când a contat cel mai mult. Și băiatul ăla se uită acum la mine îngrijorat ca naiba. Știe. Știe ce e în capul meu și e terifiat. Iar cei din LA ar plăti să vadă imaginea asta a lui. Să îl vadă pierdut și disperat.