Skull

10. Eram copiii nimănui

     10. Eram copiii nimănui.

     Au trecut 1086 de zile de când mama, tata și Manuel au murit. Și 1083 zile de când trăiesc în iadul acesta. Este al doilea orfelinat în care am ajuns. Nimeni. Nimeni din familia noastră nu a vrut să preia custodia mea, iar eu nu înțeleg de ce. De ce nu m-a vrut niciunul dintre ei? Nici măcar nu știu unde sunt îngropați părinții și fratele meu. În momentele în care ei erau îngropați, eu eram deja preluat de sistemul infect. Eram speriat din cale-afară și nu înțelegeam ce se întâmplă. Încă nu puteam să concep dispariția mamei, tatei și-a lui Manuel. Încă nu puteam să cred că ei s-au dus. Plângeam într-una și nu voiam decât să fiu dus înapoi acasă. Eram un nenorocit de copil de 13 ani care a pierdut totul fără ca măcar să știe însemnătatea acelui cuvânt.

     După aproximativ doi ani de când am fost plasat în orfeljnat, Emilia Castelano și Samantha Reed au venit prima dată în vizită la mine. Mai târziu, cele două surori mai mari din familia Reed, Ivy și Heaven, au început să mă viziteze și ele. Îmi amintesc perfect că mereu când mă vizitau, îmi doream să o văd și pe sora lor mai mică în urma lor. Dar fata cu părul de aur și ochii de-un albastru viu nu a venit niciodată, apoi am aflat că pentru ea nu exist deloc. Ca și cum aș fi murit deodată cu părinții și fratele meu.

     Dar deja era prea târziu pentru mine ca să mai fiu salvat. Eram deja abuzat din toate punctele de vedere și prea distrus. Lucrurile care mi-au fost făcute și pe care am fost obligat să le fac și văd, m-au transformat într-o epavă.

     Abuzurile au început din primele zile.

     Primul lucru pe care l-am învățat singur a fost să știu ce înseamnă să îți fie foame. Primeam mâncare de două ori pe zi. Asta dacă îți mai rămânea o porție. Ei nu țineau cont de câte suflete eram acolo. Și nu puține au fost dățile în care auzisem "Îmi pare rău, dragule, nu a mai rămas nimic." În primele zile când am pățit asta am plâns sub pătura subțire care servea drept plapumă până ce somnul mă lua. Au fost zile, în care nu apucam niciuna dintre cele două mese.

     Al doilea lucru pe care l-am învățat a fost frica de "Domnul Bruce". Îmi amintesc perfect prima bătaie pe care am mâncat-o de la el. După ora stingerii, Domnul Bruce venea în fiecare seară în camera noastră și alegea tot timpul câte o fată și-un băiat, pe care îi chema cu el. Mereu erau aleși cei mai mari. Copiii se întorceau abia dimineață înapoi în cameră și aveau câte o pungă de cadouri în mâini, dar ceva nu era în regulă. Arătau ca niște stafii. Se întâmpla seară de seară și curiozitatea mă rodea.

     Dintotdeauna am fost un copil care tânjea să își satisfacă curiozitatea. Și într-o seară am făcut greșeala de-a mă strecura din pat.

     Am apucat doar să ies pe ușă și să fac câțiva pași în urma lor. El îi ținea pe ambii copii de după umeri și le povestea ceva, dar m-a auzit când mi-a scăpat un strănut. Eram răcit de mai bine de câteva zile și nu-mi trecea prea repede de la sine. Nici vorbă să fii primit vreun tratament. Nu o să uit niciodată cum s-a simțit acea curea pe spatele meu. M-a lovit de 10 ori cu cureaua peste spate, apoi mi-a dat încă trei palme peste față, spunându-mi că băieții nu au voie să plângă. Am plâns mai tare, iar el mi-a spus calm că încă trei zile fără mâncare mă vor învăța să fiu ascultător.

     Acela a fost doar începutul. Și, de aș fi avut să aflu ce urma, aș fi fugit mâncând pământul.

     A doua bătaie usturătoare a venit imediat la patru zile.. Și apoi săptămânal. Nu era nevoie să greșesc prea mult. Câteodată, Domnul Bruce și Doamna Ellis erau nervoși și aveau nevoie să se descarce pe cineva. Ei îmi spuneau de fiecare dată că aceste bătăi mă vor întări și mă vor face un bărbat adevărat. După 6 luni de bătăi, am încetat să-i mai las să mă vadă cum plâng. Îmi mușcam buzele și-mi ascundeam fața de ei cât puteam, ca să nu-mi vadă ochii înlăcrimați, deoarece atunci când vedeau asta, bătăile se prelungeau. Prima dată am leșinat la a trei bătaie. Apoi, a devenit ceva normal. Nimeni nu s-a băgat niciodată pentru mine. Ceilalți asistenți care lucrau acolo se prefăceau că nu văd și nu aud nimic. Nimeni nu se preocupa de noi. Eram copiii nimănui.