Skull

53. Niciuna nu e Naja, Niciuna nu e Neve.

     53. Niciuna nu e Naja, Niciuna nu e Neve.

     Melodia călătorește prin toate difuzoarele și picioarele mele se contopesc cu podeaua și fericirea pe care o simt în vene e ireală. E primul weekend în care ne-am întors în Grosse Pointe Shores. Au trecut două luni și jumătate de când eu și Blaze nu am mai pus piciorul aici. După ce m-am trezit din comă am avut nevoie de mai bine de o săptămână de recuperare și abia apoi m-au lăsat să plec din spital. Am mai avut patru zile la dispoziție înainte să fim obligați să plecăm la Harvard. A fost ultima șansă a noastră ca să ne mai accepte și a trebuit să respectăm înțelegerea pe care Xander a făcut-o pentru noi. Am rămas mască când a venit într-o zi în salon și ne-a trântit așa liniștit că pe data respectivă trebuie neapărat să ne facem prezența la facultate și că a rezolvat el totul cu un singur telefon dat. Telefon. Nici măcar nu a fost nevoie de prezența lui. Acele patru zile le-am petrecut acasă, întorcându-ne cu dor în fiecare noapte în camera unde a început cu adevărat povestea dintre mine și Blaze. În camera unde esența noastră e adânc impregnată în fiecare colț și lucrușor.

     Casa a fost plină în acele zile. Ghost și Dark au stat în casă pe tot parcursul acelor zile și nopți. Am râs cu lacrimi când Xander le-a spus calm și cu zâmbetul pe buze că nu au voie să doarmă în camerele fetelor. S-a creat isterie, deoarece Heav și Ivy au mai rapide în reacție decât băieții și au început să comenteze, ceea ce a fost și mai amuzant de privit. Xander era așezat pe brațul fotoliului pe care stătea Sami, care îl privea cu atât de multă venerație încât, pentru un minut sau minute întregi, am stat și m-am întrebat dacă așa mă uit și eu la Blaze și că dacă nu o fac, atunci trebuie să o fac. De ce? Pentru că Xander de asta are nevoie, ca ea să-l venereze. Doar ea. Nimeni altcineva nu e capabil să vindece rănile lui. Dar Sami? Dumnezeule, am senzația că s-a îndrăgostit din nou de el. Și mult mai nebunesc dacă mai e posibil așa ceva. Felul în care se uită la el, mă face să roșesc de-a dreptul, pe mine, cea care am experimentat păcatul de mult prea multe ori.

     Adevărul e că Xan e extrem de schimbat. Știu că am fost un copil când a plecat, dar asta nu înseamnă că am uitat lumina și aura lui plină de căldură de atunci. Acum? Predător de top. Felul în care se mișcă, modul în care urmărește totul când intră într-o încăpere, aura lui care e efectiv pictată în nuanțe întunecat de sângerii, ochii lui lipsiți de orice sentiment în majoritatea timpului, toate acestea te fac să vrei să i te supui când intră în aceeași încăpere cu tine. El e definiția puterii brute, neșlefuite și plină de întuneric sângeriu. E letal din toate punctele de vedere și extrem de întunecat. Da, noi suntem copii ai întunericului, dar el este creatorul absolut. Și nu mănânc rahat.

     Într-o noapte când eram încă la spital a intrat, s-a așezat lângă mine și m-a luat la pieptul lui, în timp ce Blaze era de cealaltă parte a mea, mi-a luat palma și mi-a pus-o peste inima lui, sărutând-o înainte, apoi a luat o gură de aer și ne-a zis că are să ne spună o poveste lungă și extrem de întunecată. Și a făcut-o. Ne-a spus totul. Prin tot ce a trecut. Cum a fost obligat să devină omul din ziua de azi. Cum a fost împins să aleagă între a fi ucis, ori să ucidă. Cum nenorociții l-au forțat să se lepede de absolut orice urmă de lumină și să devină un prădător de top într-un întuneric dominat de sânge și putere absolută. Și a devenit orice a fost nevoie. Și a trecut singur prin toate astea. De ce? Pentru că a început să-i placă întunericul și viața lui doar așa a mai avut vreun sens. Și ce la început l-a speriat, a ajuns acum să fie locul lui de joacă în adevăratul sens al cuvântului. La ora actuală, nu există om în lumea aia a lui extrem de întunecată care să nu se piardă cu firea când îi aude numele.

     Xander Clifford e creatorul, Blaze Stone e inima, iar eu sunt sufletul acelui întuneric pur.

     A fost extrem de greu pentru amândoi să-i ascultăm povestea, dar asupra amândurora a avut efecte diferite. Skull a ieșit la suprafață pe măsură ce Xander a alunecat tot mai adânc în poveste. A căzut atât de tare în întuneric încât am avut senzația că nici eu nu-l pot scoate de acolo. Xander a văzut ce am observat și eu, dar nu a avut cum să facă totul mai ușor pentru noi. Adevărul nu a putut fi îndulcit nicicum. Eu am plâns silențios pentru el și Blaze, iar amândoi mi-au șters pe rând lacrimile, dar au știut că pot duce totul. Au avut încredere în mine oarbă și asta mi-a dat putere să stau să ascult. La un moment dat, Sami și-a făcut apariția și ea a fost stâlpul lui Xander pe toată discuția care s-a întins pe ore întregi, deși ea a plâns și a ascuns asta de el cât a putut. Nicio clipă nu a fost oripilată de relatările lui, ci din contră a fost tot mai sfâșiată de durere pentru el. Și mi-am spus iar că eu nu aș fi putut să supraviețuiesc atâția ani fără omul pe care-l iubesc orbește, iar pentru asta respectul meu pentru ea a explodat în milioane de culori.