"Stau si ma gandesc, poate nu e asa de rau sa fi negru la suflet, sa nu-ti pese de nimeni si de nimic, si sa treci prin viata fara ca absolut nimic sa nu strabata armura grea pe care ai creat-o in jurul tau. Ar putea suna destul de ciudat, dar cateodata stau, in pat, cu laptopul in brate, si ma uit la filme de dragoste, filme in care o ea si un el se iubesc atat de mult incat si-ar da viata unul pentru celalalt, ma uit la toate acele secvente placute in care cei doi zambesc, se saruta, rad in hohote impreuna, si ma trece un tremur scurt pe sirea spinarii. Ma intreb daca o sa fiu in vreodata in stare sa iubesc, sa simt acei fiori de placere cand persoana iubita iti spune numele, incet, atent, dragastos, exact asa cum vad in filme.
Inca de la o varsta frageda mi s-a spus ca am o inima de gheata sau ca am sufletul negru si nu imi pot da seama daca este o imagine pe care mi-au creat-o altii despre mine, sau este exact ceea ce sunt, un monstru. Nu ma mai satur sa iti povestesc exact ceea ce simt, ceea ce gandesc, lucruri pe care nu le-am spus nimanui, niciodata."
Zilele trec asa de frumos si lin de cand ma destainui cuiva, nu mai sunt atat de usor de enervat, si parca dorinta de a-mi elibera emotiile prin ucis s-a mai diminuat, poate voi reusi cumva sa imi creez o viata diferita, mai putin sangeroasa, mai putin dureroasa, mai mult calma si linistitoare.
Pe cine pacalesc? Porcaria asta de "jurnal" nu m-ar ajuta nici macar daca viata mi-ar depinde de el, este o mare pierdere de timp, dar nu am alta alternativa, nu-mi permit sa-mi mai pierd cumpatul inca o data in fata atator oameni.
Stiu, stiu, destul de scurt, dar povestea de-acum incepe sa prinda contur. Sper sa va place ce am scris pana acum si va astept cu pareri. multumesc.
