În pat cu Infernul

Capitolul 3

Hellena

Se înrăutățește din nou. Viața mea. Sau ce a mai rămas din ea.
M-am holbat în tavanul pictat, mai bine de doisprezece ore. Răbdarea cu care am numărat minutele și secundele ce au trecut, l-ar înnebuni și pe Van Gogh. Se înțelege aluzia. Mi-am irosit vocea, țipând în speranța ca cineva, oricine, ar auzi și și-ar face milă să îmi dea drumul.

Nu știu pe cine încercam să păcălesc. Am ajuns într-o altă lume. Una pe care tatăl meu a încercat anii la rând să o îngroape. Iar acum eu îi eram prizonieră.

Îmi priveam palmele însângerate. Nu a fost o idee bună să izbesc ușa camerei în care mă aflu, cu mâinile goale. Dar nu îmi place captivitatea. Sau orice îmi restricționează libertatea. Cu toate că ar fi trebuit să fiu obișnuita cu asta, la cum m-a tratat tatăl meu, de-a lungul timpului.

Am început să aud pași pe hol și am sărit imediat în fund, pe saltea. Migrena cu care m-am trezit, seara trecută, încă persist. Este deja dimineața. Razele soarelui, intră nepoftite în dormitorul in care mă aflam, făcându-mi capul și mai greu. Gratiile de la geamuri încep să mă sufoce.

Deși am fobie de înălțime, nu m-am gândit niciodată că o să încep să sufăr si de claustrofobie. Și ca să fiu sinceră, să încep acum, nu era o idee bună.

Pașii se apropiau. Aud clinchetul unor chei. Ușa se descuie și clanța se mișcă. Sar în picioare pregătită să mă apăr, dacă va fi nevoie. Dar brațele îmi cad pe lângă corp, imediat ce îmi intersectez privirea cu persoana din fata mea.

— Rafael?

Glasul mi se frânge. Da! Rafael. Acel Rafael. Vărul prietenei mele. Vărul Sofiei. Cel cu care se presupunea că ar fi trebuit să am o întâlnire noaptea trecută. Ochii mi se măresc cât îl urmăream cum face alți pași în încăpere, închizând ușa în urma lui. Tinea în mana stângă o sacoșa de hârtie, maro, cu sigla restaurantului meu preferat, cu specific italian.

Stomacul începe să protesteze in urma orelor de chin la care l-am supus.

— Bună, Hellena. Mă gândeam că îți este foame. Nu știu ce preferințe ai, dar țin minte că verișoara mea vorbea des de restaurantul ăsta, ca fiind preferatul vostru.

Înghit în sec. Mușchii mi se contractă. Intru in alerta. Mintea începe să formuleze zeci de întrebări, simțindu-mă într-o oarecare siguranța, fiind acum cu cineva cunoscut.

— Rafael, ce cauți aici? De ce sunt eu aici? Unde suntem? La naiba! Ajută-mă să plec de aici.

Fac câțiva pași grăbiți spre el, dar se ferește. Lasă punga pe podea și se întoarce la ușă grăbit. Și dintr-odată înțeleg. El nu este aici să mă ajute. Este de partea lor.

— Lo siento, Hellena! șoptește înainte de a ieși pe ușă și a o încuia.

Îți pare rău. Îți pare rău, pe dracu!
Mă trântesc pe podea și despachetez sacoșa pe care a lăsat-o. Detest senzația de foame și tocmai de asta nu o să fac mofturi acum. Oricum ar fi stupid din partea mea. Mai ales că simt deja miros de focaccia proaspăt scoasă din cuptor.

Nu o să fiu toantă să mă lupt cu ei. Nu știu prea bine cu cine am de-a face, dar știu un lucru cert, sunt oamenii răi. Genul de oameni care se împușcă între ei. Un gând îmi străbate mintea, în timp ce mușc din nou din sandvișul cu mozzarela. Unul dintre ei a părut să mă apere. Pot să jur că a sărit în fața armei, pentru a mă proteja. Și a fost împușcat. Iar cel ce m-a luat din fata liceului, nu părea deloc rău intenționat.