În pat cu Infernul

Capitolul 17

Hellena

Viața mea în schimbul vieții tatălui meu. Nu pot avea încredere în vorbele lui Victor. Nu i-ar cruta viața tatălui meu. Simt asta. Mai devreme sau mai târziu, își va îndeplini obiectivul.

Ma las condusă de el in restaurant. Tensiunea dintre noi este vizibila și oricât încerc să mă bucur de experiența pe care mi-o oferă, nu pot sa nu mă gândesc la discuția pe care am avut-o în mașină.

Îl urmez în tăcere spre masa pe care o are rezervată. Suntem într-un restaurant foarte scump, după cum pot vedea. Sunt doar câteva mese, aici, fiecare într-un separeu. Ospătarul ne oferă meniurile si o recomandare pentru băutură. Continui să îl privesc tăcută pe Victor, cum comanda pentru mine, fără sa se uite în meniu. Și când vine rândul băuturii, cere ceva fără alcool. Apreciez lucrul asta având in vedere ca nu avem un șofer in seara asta.

Ospătarul nostru se întoarce pregătit sa plece dar îl opresc din drum.

— Pot avea un pahar de șampanie? întreb cu privirea spre Victor, dar adresată chelnerului.

Acesta se uită spre Victor rapid, așteptând aprobarea. Gestul lui ma descurajează. Nici măcar nu pare să conteze cerința mea. Sunt doar de decor aici? Victor aproba scurt din cap si chelnerul se face nevăzut.

— Trebuie să îți cer voie ca sa beau ceva? întreb bosumflată pe un ton puțin ridicat.

Victor pufăie într-un zâmbet si se face mai comod pe scaun.

— Ești conștientă că ești o copilă, nu? Bineînțeles că nu ar servi alcool minorilor.

Deschid gura pregătită sa spun ceva, ceva urat. Poate chiar o înjuratura. Dar asta nu s-ar preta unei domnișoare, mai ales într-un astfel de loc. Nici măcar tenișii mei nu se potrivesc cu localul ăsta.

— Nu sunt minoră. Am optsprezece ani.

Îmi dau ochii peste cap si îmi așez palmele pe masă. Ospătarul se întoarce la noi cu băutura mea si cu un aperitiv de degustare. Stomacul începe sa îmi plângă de foame când simte mirosul divin specific bucătăriei din țara natală. Nu remarcasem că restaurantul are specific italian.

— Știu asta, murmura într-un târziu.

— Este un restaurant italian?

Mă aplec spre platoul cu mâncare și iau câteva imbucaturi. Deloc elegant.

— Nu chiar. Este un restaurant complex. Își schimba meniul săptămânal. In fiecare săptămâna adaptând un alt specific.

Asta este într-adevăr ceva nou pentru mine. Nu am mai auzit de conceptul ăsta, pana acum. Continui să mănânc, fără grație, în timp ce Victor mă analizează, amuzat.

— Deci spune-mi, ce anume ascunzi în spatele ochilor aceia frumoși? Ce secret mizerabil?

Casc ochii la el, și înghit imediat mâncarea, fără sa o termin de mestecat. Coboară cu greu în stomacul meu, și aproape imediat, amenință să iasă pe unde a intrat. Iau paharul cu sampanie in graba de pe masa, și îl duc la buze, sub privirea aspra a lui Victor. Iau o înghițitură micuța sa îmi fac curaj, și pana sa apuc să ii simt aciditatea, îl beau pe tot deodată.