În pat cu Infernul

Capitolul 49

Hellena

Ma privesc in reflexia geamului și pare ca nu ma recunosc. Sunt momente in viața unui om in care nu greșelile tale îți sfâșie sufletul, ci greșelile celor pe care ii iubești. Cred ca tipul asta de durere este mult mai greu de suportat.

— Ești bine? întreb pe un ton mohorât.

Îl privesc pe Luca pe sub pleoapele umede. Nici nu știu când am început sa plâng sau când m-am oprit. Stam pe bordura din afara restaurantului, complet goi pe dinăuntru. Și deși durerea mea pare să nu aibă sfârșit, nu îmi pot imagina ce este in sufletul bărbatului din fata mea.

Un nor de fum se revarsă printre noi și de-abia când îl aud tușind, realizez că fumează. Nu îmi pot da seama de unde a apărut țigara din mana lui, dar nici nu ii dau prea multa atenție. Ii întind mana sa o împartă cu mine, și ii mulțumesc in gând când îl văd ca îmi accepta cererea.

Trag un fum adânc, pe care nu îl dau afara. Deși nu are niciun efect, îmi place sa ma mint ca măcar încercarea asta îmi amorțește puțin durere.

— Dacă ar fi aici, l-aș omorî, spune printre dinții încleștați, iar eu simt cum mă străbat fiori reci pe sub piele.

— Trebuie să vorbești cu el despre asta, murmur cu glasul stins. Sigur există o explicație. Poate nu este copilul lui, șoptesc cu gust amar știind că asta este doar o iluzie frumoasa.

Luca se întoarce cu privirea spre mine, complet șocat de aiureala pe care am spus-o. Știm amândoi adevarul. Îl simțim. Dar nu spune nimic. Ma privește ca pe o trădare, preț de câteva clipe, apoi expresia și mesajul din privire i se schimba.

— Nu trebuie să fiu furios pe tine, își zice mai mult pentru sine. Tu nu ai nicio vină in povestea asta. Sunt furios. Sunt de-a dreptul furios, Hellena.

Își muta privirea spre cerul înstelat. O briza răcoroasă ma face să tremur și suspin fără voie.

— Ai tot dreptul să fii, spun încercând să îi ofer puținul sprijin moral de care sunt capabilă, deși nu pare sa ajute.

Îl simt și mai încordat și mai furios. Pare ca orice gând ii trece acum prin minte, nu face decât să îl intoxice.

— Te superi dacă te întorci singură acasă? Am nevoie de puțin timp singur. Nu vreau să rămân in prezenta ta, in starea asta.

Strâng din ochi refuzând ideea de a-l lăsa singur, dar expresia de pe chipul lui nu îmi lasa loc să-i contest cerința. Îmi întinde cheile mașinii și fără să îl las sa aștepte, le iau. Mă ridic de pe bordura și îl simt in spatele meu ca ma urmează. Nu ne spunem nimic pana ajungem in dreptul mașinii. Tăcerea pare sa ne sugrume ca o arma vie. Îmi introduce adresa pe navigatorul telefonului și îmi explica sistemul de alarma al casei apoi pare să se întoarcă spre drumul pe care am venit.

Ii privesc mersul alene și nu pot sa nu îmi simt sufletul îngreunat de suferința lui. Nu merita să treacă prin asta. Nu știu multe despre ce s-a întâmplat în trecutul lui, dar orice s-ar fi întâmplat, se pare că rana lui este încă larg deschisă. Iar acum s-a adâncit.

Pornesc motorul și ca intr-o secunda mă trezesc în fata casei. Nici măcar nu am realizat când am ajuns la destinație. Gândurile ce ma năvălesc par să ma desprindă complet de realitate. Descui ușa de la intrare și dezactivez sistemul de alarma. Ai zice că fiind in mijlocul pădurii, nu ai avea nevoie de așa ceva. Dar cine știe, poate vreun urs rătăcit se trezește să dea buzna.