În pat cu Infernul

Capitolul 35

Hellena

Este puțin trecut de zorii dimineții când aud sunetul motorului, răsunând prin desișul pădurii. Am stat in fata casei lui, așteptând, toată noaptea. Dar nu regret nicio secunda. Nu atât timp cât știu ca așteptarea nu este în zadar.

Când dă ultima curbă pe aleea ce duce spre vilă, ne intersectam imediat privirile. Nu mai poarta casca. Pentru ca este însoțit, iar pasagera lui pare sa aibă mai multă nevoie de protecția ei.  Sar in picioare, imediat ce oprește in fata casei. Ignora complet prezenta mea aici. Însoțitoarea lui, o domnișoara micuța de statura si poate chiar mai tânăra decât mine, ii zâmbește suav si arată cu mana spre mine. Se îmbujorează si îl întreabă dacă este in regula sa rămână.

Victor îmi arunca o privire plină de venin, întorcându-se apoi cu atenția spre domnișoara de lângă el. Îi deschide ușa casei si o roagă să îl însoțească, cerându-i sa ma ignore. Tipa îmi arunca o ultima privire si se strecoară alături de el in interiorul casei. Sunt la un pas să iau foc. Nu am venit pana aici ca sa defileze el cu toate cuceririle în fata mea.

Îmi ia trei minute să mă dezmeticesc. Doamne dă-mi răbdare. Mă reped spre usa de la intrare si încep sa o lovesc cu pumnii.

— Victor Marquez! Deschide nenorocita asta de ușă, acum!

Trec câteva minute. Nimic. Aud râsetele domnișoarei, de la etaj, si realizez ca sunt pe terasa. Ma dau in spate câțiva pași, dar nu am posibilitatea sa văd ce se întâmpla acolo. Nenorocitul.

Iau casca rămasă pe bazinul motocicletei si o izbesc cu toată puterea in geamul de sticla de lângă usa. Nu se întâmpla nimic. In afara de un zgomot surd, puternic, nu am produs nici măcar o zgârietură.

Trebuie să fiu mai inventiva. Așa că adun fiecare piatra de dimensiune medie din jurul casei si o folosesc pe post de armă. Iar inamicul meu principal este fiecare geam al acestei clădiri. Puțin îmi pasa ca ii vandalizez proprietatea.

Bum!
Bum!
Bum!

Geamuri nenorocite! Nici măcar nu crapă! Dar cu siguranța zgomotul pe care îl creează loviturile mele, sunt suficiente încât sa ii strice liniștea. Râsetele de pe terasa se opresc. Zâmbetul mi se lărgește pe chip. Sunt la un pas sa țintesc ușa din lemn, dar ma opresc cu mana in aer.

Victor apare în fata casei, cu o privire ce m-ar putea ucide. Este nervos. Bun! Pentru ca eu sunt si mai nervoasa.

— Ai înnebunit? Ce dracu crezi că faci?

Se apropie de mine si îmi smulge piatra din mână.

— Vreau să vorbim, Victor. Te implor.

— Ți-am zis că sunt ocupat! Nu am nevoie de tine! Vreau să stai departe de mine, pentru tot restul vieții tale!

— Nu! îl împing cu palmele in piept, ca intr-un duel.

Se încordează sub atingerea mea, dar continua sa îmi țină pieptul.

— Mi-ai distrus viața, nu ți-a fost suficient? Ce mai vrei de la mine? zbiară spre mine printre dinți, încercând sa ma intimideze.

Ceea ce probabil nu știe el, este că m-am hrănit cu monștrii mult mai fioroși decât el, în toți anii în care am luptat pentru libertatea lui Luca. Nimic nu ma sperie. Doar îmi hrănește nebunia.