Hate and Lies

Doisprezece

Christian

În prezent

Eu și chinezoica ne întoarcem la Washington. A dormit pe tot parcursul drumului iar eu m-am holbat la ea ca un prost.

Am stat treaz toată noaptea, plus orele petrecute de dimineață , n-am dormit patruzeci și opt de ore.

Dar asta nu depășește insomnia mea, am avut și nopți, și zile mai lungi.

Am rugat ca tatăl chinezoaicei să fie mutat în unul din apartamentele mele pe care le dădeam fraierilor care nu aveau adăpost— bineânțeles că, cu o sumă rezonabilă — dar nu asta urmăream să-i cer babalâului de Kang...voiam să i-o i-au pe fică-sa.

Așa, dacă știam că locuiește mai aproape de mine, puteam să-i cer orice, pentru că acoperișul care îi e de-asupra capului, îmi aparține, așa cum și ea îmi aparținea.

Când am ajuns, i-am spus să plece direct la taică-su, îmi dau seama că-i fusese dor de el .

N-am deschis prea multe paranteze cu ea . Și nici nu voiam. După discuția de aseară vreau să fiu singur, într-un apartament întunecat, rece ca și interiorul meu , așa credea toată lumea... și aveau dreptate, slăbiciunile sunt doar cele care te trag în jos, și trebuie să scapi de ele, dar una dintre ele, continuă tot să mă bântuie și o urăsc pentru asta.

Ea s-a întors la cineva mult prea iubit sufletului ei imaculat. Eu m-am întors în aceeași gaură de unde am plecat , fără să fiu așteptat de cineva, și îmi e și foame .

Nu aveam chef să mănânc mâncare ieftină de restaurant. Hoinăream prin Whashington ca un idiot fără adăpost uitându-se din când în când la oamenii care se țineau de mână și râdeau.

Dar nu am nevoie să fiu ținut de mână, sau să fiu lingușit...toate astea sunt rahaturi ieftine care pot fi înlocuite cu partide de sex.

Nu știu ce m-a făcut să ajung la ușa ei, dar nu am avut alt undeva unde să mă duc .

Bat o dată și îmi bag mâinile în buzunar. Aștept câteva clipe apoi aud pași .

Când ușa se deschide mă stăpânesc să nu dau buzna înăuntru ca să o pot sufoca cu săruturi.

— Christian...

Zice ea mai mult surprinsă. Se încruntă puțin.

— ...ce faci aici ?

— Este unul din apartamentele mele, am voie să vin !

Jenny își lasă pleoapele înguste peste ochi, dar nu mă lasă să intru.

Poartă niște pantaloni sport largi și un tricou verde inscripționat cu un ananas uriaș galben.

Este o combinație de culori aiurită, dar care o prinde . Este ea însăși... fără machiaj. Este frumoasă.

— Pot să te ajut ?

Da, scoateți chiloții și dă-i cât colo.

— Vreau să mănânc ceva, și tu o să-mi gătești !

Mârâi eu.

Încă de când avea cinsprezece ani, Jenny exersa diferite rețete — care îi ieșeau foarte bine — și îmi plăceau.

Ea râde isteric.

— Nu-s maică-ta...de ce ți-aș găti ? Nu spuneai tu că mâncarea mea e rahat ?

Spuneam asta la mișto, dar ești prea fraieră să înțelegi.

— Sunt șeful tău, și te oblig să îmi faci de mâncare chiar acum !