Nu văzusem sau auzisem prea multe. Totul a fost ca un roller coaster în care nu ai ocazia să simți nimic pentru că ești depășit de situație. Sau leșini. Eu nu am leșinat de panică sau teamă. Am leșinat din cauza unei substanțe înțepătoare. Să fie totul mai clar, mă plimbam pe străzile Londrei după o ceartă cu mama mea. Nu aveam de gând să fug de acasă, doar că aveam nevoie de aer după vorbele tăioase ale mamei. Discuția cu ea, care nu a fost tocmai o discuție, m-a făcut să realizez multe și nu știu dacă acesta e cel mai bun lucru. Aveam un sentiment ciudat, dar l-am confundat cu ura si tristețea din inima mea care mi se putea observa ușor pe chip. Eram așa de concentrată încât nu am realizat pe unde merg. Acum că îmi amintesc, poate că mi-aș fi dorit să se întâmple ceva rău. Nu cred că îmi doream neapărat să pățesc ceva, ci să dispară durerea din suflet. Revenind la realitate, din adins, o putere neidentificabilă mă trage în spate pe o străduță întunecată, iar apoi mă trântește de un perete. Fața lui era acoperită de la nas în jos, dar ochii de un verde închis nemaivăzut îi străluceau. Nu apucasem să scot vreun sunet pentru că acea bucată de material blestemată îmi este pusă peste nas si gură. Corpul meu se înmuiase încet, ca apoi eu să cad în brațele străinului.
Uite-mă acum aici, într-o cameră întunecată. Mă aflam într-un pat care avea o saltea super confortabilă. Restul camerei nu îl puteam descrie deoarece întunericul nu îmi permitea. Mă trezisem de destul de multă vreme, cam 2-3 ore, nu îmi puteam da seama precis și nu aveam putere să mă mișc. În timpul acesta tot ce am făcut a fost să mă gândesc la mama mea, la camera mea și să-mi imaginez că tot ce se întâmplă e un coșmar. Într-un final aud niște pași înafara camerei. Oare era misteriosul cu ochi verzi? Ar trebui să-mi pese mai mult de cum o să scap din situația asta decât de ochii lui. Intră persoana respectivă pe ușă și face câțiva pași spre pat. Era o siluetă înaltă, nu puteam aproxima cam ce înălțime are, dar cu siguranță cu mult mai înalt ca mine.
-Bună, Sara! Mă bucur să am ocazia să te întâlnesc oficial.
Doar primele lui cuvinte și deja un milion de întrebări.
-Nu ești prea vorbăreață, așa-i?
-De ce sunt aici?
Vocea mea suna ca o șoaptă.
-Nu nu nu.
Spune asta și se apropie de pat și mai mult.
-Nu așa se face cunoștință cu persoane noi.
Acum se așază pe marginea patului.
-P-poți să aprinzi o lumină.. adică.. nu mă simt prea bine când e întuneric.
Voiam să-l fac cumva să se depărteze de mine, dar inima îmi stă în loc când se apropie și mai tare. Îi puteam simți respirația pe chipul meu așa că mi-am închis ochii strâns. Aparent era un bec la pat fix în spatele meu, iar el îl deschise.
-Mă cheamă Damian. Damian Moore.
-Nu îți e teamă că aș putea fugi și ți-aș spune numele poliției?
-Ohh nu! Sara, o să ieși de aici doar atunci când o să mă iubești așa de mult încât nu vei mai avea dorința să fugi și să mă dai în gât. Plus că poliția e ultima mea grijă, prințesă.
Să te iubesc? Mă răpești de pe stradă prin cel mai nasol mod și vrei sa te iubesc? Mi-aș fi dorit să pot spune lucrurile astea cu voce tare, dar sunt prea speriată și șocată în momentul acesta.
-Ce vrei de la mine?
-Nu mare lucru, doar pe tine.
Spune asta și îmi face cu ochiul. Avea pe față un zâmbet care aș fi spus că e drăguț, dar pentru gluma făcută nu o s-o fac. Eram mică de înălțime și la asta s-a referit atunci când a precizat și "nu mare lucru".
-De ce eu..?
-Pentru că nu ești orice fată. Ești pură, timidă, firavă, frumoasă.. Mi-ai sărit în ochi de îndată ce te-am văzut.
Nu puteam digera cuvintele lui. Un străin să spună toate astea despre mine?
-Gata cu discuția asta acum. Mă gândesc că îți este foame. Haide sus!
Încerc să mă ridic încet din pat, dar mă dezechilibrez rapid și cad.
-Nu o să poți fi capabilă de multe o zi sau două.
-Grozav.
Mă prinde de spate și de picioare și iese cu mine pe ușă. Atingerea lui era fină și părea grijuliu. Coboară cu mine pe niște scări și ajungem într-un living. Părea destul de elegant cu o masă lungă ca în filme. De unde are atâția bani? Mă așază pe scaunul din capăt al mesei. Mă simțeam ca o regină. Totuși nici urmă de vreo persoană în locul acesta. Totul era parcă părăsit. Eu mă simțeam părăsită dacă o luam așa. Damian părăsește camera. Era un geam destul de mare de pe care puteai vedea o grădină. Încerc să mă ridic ușor și pășesc încet spre geam sprijinindu-mă de ce îmi ieșea în cale. Grădina era formată din câteva tufișuri, tise și flori care nu păreau prea deschise la culoare.
-Sara, ce faci?
-Ămm.. eu.. voiam să mă uit pe geam.
-Ți-am dat voie să te ridici?
-Păi nu, dar am crezut că...
-Prințesă, aici nu faci nimic fără acordul meu.
Era nervos. Nu îmi plăcea deloc de sentimentul pe care mi-l imprima în oase pentru că acum tremuram. Mă pune înapoi pe scaun și îmi întinde o tavă cu mâncare în față. Nu era orice fel de mâncare ci preferata mea: paste. Totuși mă uitam la masa din fața mea, dar nu îndrăzneam să iau vreo mușcătură. Damian se uită la mine confuz.
-Credeam că îți plac pastele.
De unde știe că îmi plac pastele?
-Îmi plac.
-Atunci ce mai aștepți?
Am început să mănânc după îndemnul lui, iar pastele erau gustoase. Am mâncat cam jumătate din ele.
-Am terminat.
-Doar atât?
-Da.
-Atunci o să mai venim astăzi o dată să mâncăm.
-Tu nu ai mâncat.
-Nu trebuie să te îngrijorezi pentru mine.
Spune și zâmbește arogant.
-Înapoi sus.
Mă ia în brațe din nou și mă cară sus. Mă pune în pat și imediat mă ia o stare de amețeală.
-Damian?
-Da, prințeso. Ai pățit ceva?
-Mă simt amețită.
Se simțea îngrijorarea în vocea mea. El se pune repede lângă mine și mă ține în brațele lui. Și dacă aș fi încercat să ripostez nu cred ca aș fi reușit.
-Șhhh.. poți închide ochii.
Nu a trebuit să zică de două ori.
CITEȘTI
Forgotten love
Romance"-Te iubesc, Sara! -Nu pot spune același lucru, Damian. -O să te fac să mă iubești. -Dacă ești un om întreg la minte ar trebui să-ți dai seama că nu poți obliga o persoană să te iubească. -Nu a zis nimeni că sunt întreg la minte."
