Forgotten love

Capitolul 17

Mă trezesc tot cu el în brațe. Mă învârt în așa fel încât să-l văd și îl prind în brațe. Speram ca ce se întâmplase aseară să nu-l facă să fie mai puțin interesat de mine. El însă dormea dus și nu cred că m-a simțit. I-am prins mâinile și m-am strâns singură în brațe. Gestul acesta l-a trezit și l-a determinat să mă țină la pieptul lui și să îmi mângâie capul.

-Nu plec nicăieri, prințeso.

-Promiți?

-Promit. Dar ce ai pățit? Spune și îmi ridică capul în așa fel încât să-l privesc în ochi. Verdele mă făcea să mă pierd, de parcă eram pe o altă planetă.

-Nimic, doar.. mă asiguram.

Oftează și îmi mângâie obrajii. Eram așa de hipnotizată de ochii lui încât mi-am pus mâna în părul lui ondulat ca să-l trag mai aproape. A scos un mic sunet ce semnaliza că îi place și m-a lăsat să mă joc în părul lui. Îmi prinde fesele cu palmele lui care erau de aceeași mărime și mă obligă să-mi așez picioarele în jurul abdomenului lui. Eram acum mai sus decât el și mă simțeam bine. Așa mă vede și el tot timpul? Cu fiecare secundă ce trece realizez că mă îndrăgostesc tot mai tare de el și absența lui mă înnebunește. Nu înțelegeam de ce corpul meu era așa de atras de al lui după toate lucrurile ce mi le-a făcut.

-De ce te iubesc?

-Cine nu mă iubește? Spune pe un ton arogant.

Îi ofer o privire ironică.

-Dacă ar fi venit cineva la mine acum câteva săptămâni să-mi spună că o să mă îndrăgostesc de un băiat rău, criminal și bogat, i-aș fi râs în nas.

-Te-am vrăjit, prințeso. Spune și îmi face cu ochiul.

-De ce îmi tot spui prințesă?

-Pentru că asta ești. O fată finuță, firavă, care are nevoie de multă grijă și afecțiune.

-Nu-i adevărat.

-Cum spui tu. Spune râzând.

Amândoi știam că e adevărat.

-Acum eu trebuie să plec. Am niște treburi de rezolvat.

Oftez tristă și mă desprind din îmbrățișare.

-Tot la tine mă întorc, spune și mă sărută.

Se îmbracă și înainte să iasă pe ușă spune:

-Să fi cuminte.

-Da, da.

...

Toată ziua am așteptat să vină și deja s-a făcut întuneric. A ajuns să fie chiar și ora 10 și el tot nu apăruse. Merg jos și o întreb pe Amanda dacă nu știe ceva de el.

-Din păcate nu știu, domnișoara Moore. Sunt sigură că a avut mai mult de lucru, o să se întoarcă în curând.

Tristă mă pun la masă și mă uit pe geam.

-Vreți să vă aduc ceva de mâncare?

-Nu, mulțumesc, Amanda.

Aceasta se retrage în bucătărie, iar eu tot aștept. După aproximativ jumătate de oră îi văd mașina cum intră în curte. Eram atât de fericită. Nerăbdătoare aștept să intre în casă, dar rămân șocată în momentul în care pe ușă intră Gabriela ținându-l să nu cadă. Damian nu părea rănit, mai de grabă.. beat. Eram așa de dezamăgită, dar ignor sentimentul și merg spre ei.

-Oh, salut... Sara! L-am adus pe Damian, dacă nu te superi o să merg să-l duc în camera lui.

-Mă supăr. O să-l iau eu de aici.