Forgotten love

The Circle Of Idiots

Apusul era superb. Obișnuiam să-l privesc cu mama mea.

-Hai să plecăm acum. Se face frig.

Mă ridic după spusele lui și mergem împreună sus. Mă descalț lângă ușă și mă pun în pat.

-Glumeai?

Spun asta în timp ce mă uitam la tavan. El se așază lângă mine.

-Hm?

-Când ai zis că voiai să facem ceva.

-Nu.

Parcă îmi pusese stop la inimă.

-Eu nu vreau să se întâmple asta.

-O să te obișnuiești.

-Nu pot să fac așa ceva!

Spun și mă ridic în șezut. Nu se obosește să se ridice, doar mă trage în brațele lui. Îmi prinde fața în mâini și mă trage într-un sărut. Reușesc la început să mă opun, dar ajung să renunț. E prea puternic și dominant.

-Te iubesc, Sara!

-Nu pot spune același lucru, Damian.

-O să te fac să mă iubești.

-Dacă ești un om întreg la minte ar trebui să-ți dai seama că nu poți obliga o persoană să te iubească.

-Nu a zis nimeni că sunt întreg la minte.

Ochii mei încep să lăcrimeze, iar o stare bine cunoscută de inima mea pune stăpânire pe corpul meu.

-Vreau acasă..

-Sara, ești o fată inteligentă încât să-ți dai seama că eu nu te voi lăsa să pleci. Ai observat că am îndepărtat persoanele de aici de tine, am gărzi la poartă, în camera ta nu există niciun fel de dispozitive și știu că în căpușorul tău le-ai calculat și numărat pe toate, dar locul acesta nu este un program de informatică. Este realitatea și trebuie s-o accepți, altfel nu vei avea o viață prea liniștită.

Chiar vreau să aflu de unde știe atâtea lucruri despre mine. Vreau să aflu cine este el cu adevărat.
Își mută mâinile pe talia mea și mă afundă într-o îmbrățișare.

-Noapte bună, prințeso!

Nu i-am urat noapte bună înapoi pentu ca sincer.. nu-i doresc una prea bună!

...

Dimineața realizez că Damian nu se mai află lângă mine. Mă ridic din pat și privesc pe geam. Era destul de mult până la pământ, dar am observat o țeavă care merge în jos pe lângă casă. Îmi iau păpucii în picioare, deschid geamul și nu am apucat bine să pun un picior înafară căci aud cheia în broască. Sar pe țeavă cât pot de repede și las gravitația să-și facă treaba. Nu a fost cel mai drăguț lucru căci mâinile mele am simțit că iau foc. Am ajuns jos cu chiu, cu vai și o iau la pas, nu înainte să arunc o privire înapoi la bărbatul nervos ce îmi striga numele. Fug cu o viteză uluitoare până la poarta grădinii și mă agăț de ea începând să o urc. Ajunsă pe cealaltă parte văd gărzile la câțiva metri de mine, dar nu erau atenți. Am fugit pe drumul pietruit o vreme fără să mă uit înapoi, afundându-mă în pădure. Am tot fugit o vreme dar când am fost sigură că nu mă urmărește nimeni am mers la pas încercând să-mi trag sufletul. Am tot mers o vreme și mi se păruse deja că pădurea asta nu mai are capăt, dar dau de o căsuță care părea a fi abandonată. Mă gândisem că poate e cineva să mă ajute, să sune la poliție sau să-mi zică pe unde să o iau. Bat la ușă și aștept două minute. Spre surprinderea mea deschide un bătrân.

-Ce-i cu tine, fetițo?

-Am nevoie de ajutor! Am fost răpită și nu știu pe unde să o iau să ajung acasă.

Spun asta dintr-o singură suflare.

-Stai, mai încet. Ce ar fi să intri și să-mi povestești ce ai pățit?

Asta nu-mi mirosea a bine. Tocmai ce ți-am spus ce am pățit, nu e nevoie să intru în cocioaba ta.

-Nu, nu. E în regulă, am nevoie doar de direcții. Pe unde să o iau?

-Insist. Probabil că te caută bărbații pe aici și ar fi bine să te ascunzi.

-Nu ți-am spus că sunt bărbați..

Spun asta în timp ce fac câte un pas ușor înapoi.

-Scorpie mică, am zis să intri în casă!

Nu apuc să fac mai fac vreun pas căci mă prinde de mână și mă trage înăutru. Am început să strig cu speranța să mă audă cineva. Închide în urma lui cu lacătul ușa și se întoarce spre mine. După cum ziceam, era bătrân și arăta sumbru. Păr de abia mai avea și stătea cocoșat. Ce să zic de interiorul încăperii, pe lângă faptul că mirosea foarte urât, arăta de parcă ar fi trăit un mort aici. Nu cred că e departe de adevăr..

-Nu am mai avut de mult parte de oaspeți deci este un prilej.

-Vreau doar să plec acasă..

El începe să râdă sec de parcă ar fi fost un nebun. Se duce lângă pat și ridică de sub saltea un.. pistol. Nu văzusem unul niciodată în realitate. Ridică pistolul și zice:

-Acum, păpușo hainele jos!

Inima îmi bătea foarte tare și picioarele îmi tremurau.

-Eu.. păi..

-Acum!

Spune asta și apasă pe o rotiță din spatele pistolului. Nu puteam să fac asta. În niciun caz.

-Tu crezi ca glumesc?

Întoarce pistolul în altă direcție și apasă pe trăgaci.

-Vezi? Mie îmi pare destul de real.

Știam și eu că e real.

-Sara!

Inima mea nu mai poate de bucurie când aude glasul răpitorului meu.

-Damian sunt aici!

Bătrânul întoarce pistolul spre mine din nou.

-Taci!

Nu apucă nici bine să se întoarcă pentru că Damian sparge ușa cu Dumnezeu știe ce și intră alături de alți câțiva bărbați. Fiecare dintre ei își îndreaptă armele spre bătrân, mai ales Damian. Și el deține astfel de lucruri? Se uită la mine cu furie, dar nu pentru mult când mă vede înlăcrimată. Se uită acum cu mai multă furie la bătrân.

-Ce ți-am zis, Winston? Să nu te apropii de ce-i al meu și te las la mine pe teritoriu. Te ascund din fața poliției și tu ce faci?

-Damian, nu e ceea ce pare!

Nu apucă să zică nimic mai mult căci sunetul provocat de către pistol îl face să cadă la pământ. Îl împușcase în umăr. Simțisem cum nu mai aveam aer, iar picioarele îmi erau de gelatină.

-Ultimele cuvinte?

Aș fi strigat să nu-l omoare, dar nu puteam nici să vorbesc din cauza șocului.

-Du-te dracu!

-Asta e pentru că ai vrut să te atingi de ce-i al meu.

Îl mai împușcă o dată, dar de data asta în cap. Pășește spre mine și mă trage spre ieșire.

-Damian, nu cred că pot să merg..

Oftează și mă ia dintr-o mișcare pe umărul lui, eu privind corpul neînsuflețit într-o baltă de sânge. Din momentul acela nu mi-am mai putut ține ochii deschiși.