Intru liniștită în baie gata să fac un duș, însă observ o pată roșiatică ciudată pe cearceaf. Investighez mai bine și realizez că mi-a venit ciclul. Mă uit panicata în dulapurile din baie, dar nu găsesc niciun absorbant. Ce să fac? Să-i spun lui Damian? Mi-e puțin rușine. Îmi pun mai bine cearceaful pe lângă mine și crăp ușa ca să îl caut cu privirea. El stătea în pat liniștit, fără nicio grijă.
-Damian..?
Privirea lui se intersectează cu a mea ceea ce mă face să îmi fie și mai rușine și să îmi fie și mai greu de vorbit.
-Da, prințeso. E totul în ordine?
-Păi.. nu chiar.. adică da. Nu știu.
Se ridică din pat și se apropie de mine. Rușinată împing ușa ca să nu mă vadă.
-Păi?
Prinde de clanță și deschide complet ușa. Frica mi-a cuprins corpul și tot ce-mi doream era să intru în pământ sau să nu mai exist. Mă analizează și la un moment dată observa pata de sânge de pe cearceaf. Zâmbește și își poziționează degetele pe barba mea pentru a-mi ridica privirea.
-Înțeleg problema. Nu trebuie să fi rușinată de mine, prințeso.
Cumva cuvintele lui îmi aduceau confort, dar tot nu mă putea scăpa de rușinea ce o aveam în mine.
-Revin imediat.
Iese din cameră, iar eu mă pun pe toaletă pentru a nu păta și mai mult cearceaful. Durerea de burtă a dat buzna făcându-mă să mă simt și mai inconfortabil. În cele din urmă apare și Damian cu câteva pachete de absorbante și o cutie cu pastile. Le pune pe dulapul din baie.
-Ești bine?
Dau din cap în semn negativ.
-O să te las singură, poate te simți mai confortabil.
Îi mulțumesc la Dumnezeu și în momentul în care iese din baie mă pun să fac duș ca să mă curăț și după asta mă îmbrac. Ies din baie cu pași mici și mă trântesc în pat lângă el lăsând și un oftat. Acesta ma cuprinde în brațe și spune:
-Mai încolo o să te bucuri când îți vine ciclul.
-Nici acum nu mă leși în pace?
-Eu aș fi de acord să facem și așa dacă propunerea ta de aseară e încă valabilă. Spune asta și parcă îl văd cum zâmbește.
-Hai să ne prefacem că propunerea mea de aseară nici nu a existat.
Râde și îmi mângâie capul în mod protector. Mă făcea să mă simt mai bine.
-Trebuie să mergem să mănânci.
-Nu mi-e foame.
-Nu mă interesează.
Îmi dau ochii peste cap și mergem jos. Ne așezăm la masă, iar Amanda îmi pune în față un bol cu cereale cu lapte. Damian însă îi face semn să nu-i aducă nimic.
-Tu nu mănânci?
-Nu.
-Păi de ce?
-Nu pot mânca dimineața.
-Atunci nici eu nu mănânc.
Se încruntă la mine și vrea să zică ceva, dar îi sună telefonul. Se ridică de pe scaun ca să iasă afară să poate vorbi la telefon, dar nu înainte să-mi arunce un:
-Dacă până vin nu te-ai apucat de mâncat ne supărăm tare rău.
Îmi dau ochii peste cap și prind de lingură. Mă jucam mai mult cu cerealele decât să le mănânc. În capul se purta o bătălie între "dacă mănânci o să te îngrași" și "o să mori de foame". Sentimentul de greață față de corpul meu mă face să tremur și să împing bolul cat de departe de mine. Lacrimile dau buzna pe obrajii mei roșii și fug în camera trântind ușa după mine. De ce nu pot mânca măcar o dată fără griji? Damian o să mă omoare. Mă pun în colțul patului și îmi îmbrățișez genunchii, stând cu barba pe ei. Probabil că greutatea asta de a mânca era determinată de o traumă, dar nu voiam să mă gândesc la asta pentru că îmi venea să plâng. Am încercat să uit momentele acelea, să le alung într-un colț al minții mele și să nu mai aud vreodată de ele. Trecutul mă prinde totdeauna din urmă. Ușa se deschide și pe ea intră Damian cu o expresie nu prea prietenoasă.
CITEȘTI
Forgotten love
Romans"-Te iubesc, Sara! -Nu pot spune același lucru, Damian. -O să te fac să mă iubești. -Dacă ești un om întreg la minte ar trebui să-ți dai seama că nu poți obliga o persoană să te iubească. -Nu a zis nimeni că sunt întreg la minte."
