Man or a Monster

Capitolul 1

Selena

- Crezi că aceasta e aceea?

Oftând jalnic, mă uit la reflecţia mea. Toate piesele şi părţile potrivite sunt la locul lor. Port o rochie albă, potrivită pentru o prinţesă, este mai frumoasă decât orice mi-am imaginat vreodată să port, dar nu prea pot apăsa pe trăgaci. Metaforic vorbind, bineînţeles.

- Nu ştiu. Sincer, îmi plac toate cele probate.

- De ce nu iei o rochie de ceremonie şi o rochie de zi? sugerează Mia, împingându-mă de pe scaun şi mergând pe platforma pe care mă aflu.

Trecându-şi degetele pe fusta uriaşă, împodobită a rochie de bal, ea adaugă:

- Asta ar fi uimitoare pentru ceremonie. Dar este puţin cam grea pentru recepţie.

Acoperându-mi faţa cu mâinile, spun:

- Nu ştiu. Şi trebuie să iau această decizie astăzi. Rochia ar fi trebuit să fie comandată deja.

Mia se ridică acum, apropiindu-se de consultant şi atingându-i uşor cotul, spune:

- Adu-i un voal.

Consultantul dă din cap şi pleacă să-şi îndeplinească cererea. Mia se apropie, privindu-mă şi zâmbind încet.

- Şi totuşi, nu ai găsit o rochie care să-ţi placă, ghiceşte ea.

- Sunt prea multe. Şi toate frumoase. Şi oamenii se comportă de parcă ar trebui să-ţi recunoşti rochia perfectă la prima vedere, de genul - ar trebui să te uiţi în oglindă şi să-ţi vezi reflecţia şi să începi să plângi, pentru că, iată, asta e rochia ta.

- Te gândeşti prea mult, Selena. Ar fi trebuit să aduc o cutie de bere şi o ţigară. Chiar am fi putut-o vinde apoi la piaţă.

- Eşti enervant de drăguţă.

- Şi tu o curvă de pantofi. I-ai văzut, nu? Lipsa ta de reacţie la pantofii de mireasă superbi de basm îmi spune nimic altceva decât că nu ai suflet.

Îmi dau ochii peste cap în timp ce ne îndreptăm spre peretele cu rochii pliate. Au fost două săptămâni pline de cumpărături de rochii, întâlniri cu organizatorul de nuntă şi răsfoirea portofoliilor celor mai buni fotografi. Mirele a luat în mâini planurile lunii de miere, la care am fost mai mult decât fericită să renunţ.

Nu am timp să mă gândesc la aşa ceva, pentru că aceasta ar însemna să conştientizez într-adevăr că o făceam.

În patru săptămâni mă căsătoream.
Aveam să devin doamna Castellano.

Şi nu e ca şi cum aş mai avea nevoie de un memento. Probabil încă dinainte de a fi implantată în uterul mamei, era binecunoscut care îmi va fi soţul. Tradiţia famiilor noastre se întinde pe zeci de ani. Aşa că, nu ar trebui să am această stare de nelinişte, nu?

Îmi place foarte mult estetica unei nunţi mari şi elegante, dar planificarea efectivă este atât de stresantă. Ca să nu mai vorbim că vom arunca munţi de bani pe chestia asta. Nu trebuie să mă îngrijorez de partea financiară, mirele aprobă toate acestea, dar am văzut destule ca să ştiu că asta va costa ridicol de mult - şi nici măcar nu mi-am ales o rochie.

- Este doar o rochie. Sal s-ar căsători cu tine şi dacă ai apărea goală, m-a înghiontit ea.

Mi-am dat ochii peste cap..

- Pun pariu că ar face-o. Nu şi familiile noastre, totuşi.

- Ei bine, ei ştiu că vaginul tău e o gaură cusută pe care niciun bărbat, decât Salvatore, nu are voie s-o ia, aşa că...