Man or a Monster

Capitolul 8

Selena

Din moment ce sunt pe cont propriu, fără cursuri şi fără companie ( Sal mi-a trimis mesaj că mai durează aproximativ o oră până se vor întoarce), şi pentru că nu vreau să mânânc fără ei, mă îndrept spre bibliotecă.

Încă este o nebunie pentru mine că există o bibliotecă uriaşă, cu acea canapea confortabilă care completează cu adevărat întreaga experienţă. Nu găsesc însă nimic de citit. Nu ai crede că atât de multe alegeri ar fi un lucru rău, dar sunt prea multe şi nu mă pot decide.

Uşa scârţâie când mă uit la un raft, aşa că mă uit înapoi să văd cine este. Dominic îşi lasă capul înăuntru, nevăzându-mă:

- Cineva aici?

Mi-am dres glasul şi am făcut un pas înapoi:

- Da, eu sunt.

- Oh, bine. Voiam să sting lumina, credeam că cineva a lăsat-o aprinsă.

- Nu, spun eu. Căutam ceva de citit.

El dă din cap, păşind înăuntru:

- Sal s-a culcat deja?

Scutur din cap, aruncând o privire înspre bibliotecă. Am nevoie de o distragere ca să mă adun. Inima îmi baie în continuare şi este foarte greu să mă concentrez.

- Nu a sosit încă.

Să spun că mă simt ciudat, pentru că nu am fost niciodată singură cu Dominic şi cred că am fost avertizată despre aceasta de 950 de ori.

Sigur, este înfricoşător şi emoţionant, ca şi cum dansezi cu diavolul peste o groapă deschisă de flăcări, ştiind că singurul lucru care te ţine suspendat, care te ţine în siguranţă, este strânsoarea lui asupra ta. Dacă îţi dă drumul, dacă se opreşte, se retrage, cazi şi arzi.

Ştiu că trebuie să mă opresc. Ştiu că nu voi rămâne aici pentru totdeauna, dansând deasupra flăcărilor deschise. Trebuie să se termine.

Pentru că nici măcar nu trebui să înceapă. El îmi va mătura viaţa ca focul de pădure, arzând tot ce e bun. Dând din cap spre cartea pe care o am în mână când se apropie, el întreabă:

- Ce citeşti?

Pielea de gâină erupe de-a lungul braţelor şi gâtului meu. Dominic e în aceeaşi încăpere cu mine şi suntem singuri şi mai aproape ca niciodată. Instinctele mele de autoconservare au fost groaznice până acum, în ciuda avertismentelor.

- Nimic încă, spun eu. Mă tot uitam, ai multe cărţi grozave aici.

- Da, cred că există puţin din tot ce ai putea căuta, este de acord el, aruncând o privire spre pereţii raftului cu cărţi.

Fiind atât de aproape, observ lucruri pe care nu le putusem vedea la mesele noastre comune. Lucruri care nu se traduc nici în fotografiile publice şi videoclipurile online.

Ochii lui căprui sunt atât de întunecaţi, încât aproape se potrivesc cu irişii negri din mijloc. Nasul lui este drept şi îl face să arate ca o statuie de bronz, un chip care ar putea fi gravat în piatră şi care să fie admirat iar şi iar. Liniile buzelor lui îmi atrag atenţia.

Nu am mai fost niciodată atât de afectată de o persoană.

- Nu chiar tot, dar aproape, am îngânat.

- Ce lipseşte? întreabă el, aproape curios.

Curiozitatea lui se simte ca un truc fermecător de a înşela femeile, prin aceea că îi pasă de ele sau că are mai multe în comun cu ele decât este rezonabil să credem.