Te-ai gândit vreodată că iubirea nu este un semntiment real și este doar în mintea noastră? Ei bine, așa gândește Enzo Hernandez, fiul lui Ares și Ailyn Hernandez. La cei douăzeci și trei de ani, maturitatea sa încă nu l-a găsit, iubind jocurile de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Enzo
Mă trezesc cu o stare de nervi mai aplificată decât atunci când m-am pus la somn. Gândul îmi este la Esra, la cum a putut să facă asemenea lucru. Dacă nu se poate rezolva totul, atât ea cât și Elias o să plătească scump pentru asta. Dacă ea crede că am mușcat momeala cum că este îndrăgostită de mine se înșală amarnic. Nu este altceva decât o viperă precum toate femeile pe care le-am cunoscut până acum. Mă ridic în șezut, privind către gratiile din fața mea, până ce un gardian îmi ia priveliștea. Fac contact vizual cu el, schimbându-mi imediat privirea. N-am nevoie să văd mândria din ochii lor cum au prins cel mai mare traficant de droguri.
— Enzo Hernàndez, ești eliberat, rostește, în timp ce intră în celulă.
— Cum așa? Nu eram eu cel care trebuie să plătească pentru nu știu ce aberații spuse de voi? întreb sarcastic.
— Nu avem nicio dovadă împotriva ta, dar dacă te oferi să rămâi de bună voie aici, pe noi nu ne deranjează, adaugă și brusc îmi apare în minte Esra, deci nu a mințit, chiar a vorbit serios.
Ies din celulă, fiind urmat până în biroul șefului de secție, unde îmi sunt înmânate actele, cheia mașinii și telefonul. Le iau, fără a scoate un cuvânt, ieșind pe ușa secției. Aerul rece de afară în acest moment mă încălzește. Vreau să-i fac o vizită domnișoarei ce s-a jucat cu mine săptămâna asta. Pot spune că e o fetișcană deșteaptă având în vedere că a putut să-mi facă cheie în mai puțin de o săptămână.
Constat că mașina mea este în fața secției, așa că urc la volan, plecând în direcția cartierului ei. Mă uit la ceas văzând că este ora opt și douăzeci și trei de minute. Înseamnă că doarme, o surpriză numai plăcută să se trezească cu mine în casă. Mă aflu la semafor, vrând să fac stânga către strada ei, când telefonul îmi sună pe ecran fiind scris numele vărului meu.
— Enzo, vino repede la bază, n-avem timp de discuții, mă ia tare imediat ce-i răspund.
— În zece minute sunt la bază, rostesc, închizând apelul.
Se pare că o să mai dureze ceva până ne vom întâlni, micuțo. Fac stânga pe strada ei, ca mai apoi să gonesc în trombă până la ieșirea din oraș. Trag mașina la marginea pădurii, mergând către depozitul din mijlocul acesteia. N-am de gând să-mi stric minunăția de mașină prin gropile oribile de aici. În plus, nimeni nu știe de locul acesta, nici măcar de drumul acesta, toți îl știu ca fiind închis circulației de ani buni. Ajung în fața depozitului, tata întâmpinându-mă alături de unchiul și Antonio. Deși încă îl simt încordat, vine și mă strânge tare în brațe, semn că orice aș face mă va ierta. Totuși, nu îndrăznesc să mai trag pisica de coadă, decât dacă pisica-i blondă și se afla în patru labe la mine în pat.
