Te-ai gândit vreodată că iubirea nu este un semntiment real și este doar în mintea noastră? Ei bine, așa gândește Enzo Hernandez, fiul lui Ares și Ailyn Hernandez. La cei douăzeci și trei de ani, maturitatea sa încă nu l-a găsit, iubind jocurile de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Esra
Plec cu inima îndoită din secția de poliție, lăsând stropii de ploaie să mă răcorească. Îmi asum că am greșit și nu mi-o poate ierta, dar în acel moment am vrut numai să aflu cine sunt părinții mei. Elias, mi-a spus că în schimbul lui Enzo, îmi dă informații, iar într-un final s-a sucit, așa că am luat decizia a-l ajuta pe Enzo. Deși frica mă acaparase în totalitate, în sala de vorbiri, m-am ținut tare și am reușit să-i țin piept animalului din fața mea. Nu-s sigură dacă ar fi ajuns să mă lovească, dar la ce privire lipsită de scrupule avea în acel moment, o mică șansă era.
— Esra? Ce cauți aici? mă întreabă o voce feminină, extrem de familiară.
— Ava! Când de mult mă bucur să te văd acum, rostesc, cuprinzând-o în brațe.
— Ce cauți aici? mă întreabă, încruntându-se.
— Vino pe la mine mai pe seară și o să-ți povestesc tot, spun, trăgând-o sub o streașină deoarece ploaia s-a întețit.
— În regulă, imediat ce termin ultimul pacient mă voi îndrepta către tine, ai nevoie de ceva? întreabă, primind o negare din partea mea.
Rămân blocată cu privirea asupra ei, până ce aceasta urcă într-un taxi și se face nevăzută. Gândul îmi zboară tot la Enzo și sper din suflet ca echipa lui sau mă rog, prietenii lui să reușească să șteargă dovezile și să-l scoată. Urc și eu în taxi, îndreptându-mă către casă, când telefonul îmi sună. Pe ecran apare numele doamnei mele ce-mi predă Istoria antică, doamna Olsen, și răspund fără a ezita.
— Alo, bună dragă, mă salută politicos ca de fiecare dată.
— Bună seara, doamnă Olsen, rostesc, la fel de politicos.
— Dragă, m-am gândit la ceva, știu că situația ta nu-i atât de bună și nu vreau să mă înțelegi greșit, dar ce ai spune dacă ai locui la mine? mă întreabă, iar inima îmi bate foarte tare.
— Nu pot accepta asta, rostesc cu jumătate de gură. Apreciez că v-ați gândit la mine, dar dumneavoastră aveți o familie, nu vreau să vin și eu pe capul dumneavoastră, adaug, deși nu-s așa sigură pe mine.
— Nu vei sta pe capul meu, nu accept niciun refuz, știi prea bine că eu cu mama ta am fost prietene cât timp am predat la liceu, m-a susținut mereu și mă simt datoare față de ea, rostește încrezătoare. Am vorbit și cu soțul meu și nu-i nicio problemă, o să trimit pe cineva să te ajute cu bagajele, adaugă, fără a mă lăsa să mă împotrivesc.
