PlayGirl

Nouă

Şi dormi, dormi până când starea de confuzie a realităţii cu visul te învăluie, apoi uiţi ce e raţional, ce e lucid. Eşti de fapt mort, deşi exişti. Moartea, ea există şi îşi face veacul în adâncuri, ieşind la suprafaţă atunci când cedezi psihic. Întunericul sălăsluieşte în centrul fericirii, el este cel ce te îneacă în sânge murdar de vină, sânge a cărui esenţă îţi provoacă ameţeli. Visul este cel care te poartă printre gheaţa produsă de liniile lente ale jazz-ului lumii de dincolo, cea ce te ţine captiv în ceaţa continuă a realităţii, a lumii reale. Realitatea nu poate fi o fantezie… ea te trezeşte din somnul de veci pentru a te lovi puternic cu probleme, griji şi, mai presus de toate, durerea necruţătoare, cea care te devorează complet, cea care îţi înfulecă inima cu o foame animalică, dar totuşi graţioasă. Eşti un demon al propriului trup. Eşti conştiinţa bolnavă ce nu poate desluşi răul suprem binelui. Eşti doar un copil într-o mare de adulţi. Eşti şi vei fi focul ucis de picăturile reci şi cristaline ale unui izvor, vei fi Ea. Durerea. Tu eşti durerea a ceea ce înseamnă viaţă. Durerea e mai presus de toate, ea te ridică, ea te face ceea ce vrei să pari, ceea ce ajungi, triumfând atunci când ieşi la suprafaţă. Mori, apoi renaşti…

Tot ce voia Felicia era să-l mai vadă o singură dată, o dată şi doar atât. Nu înţelegea de ce părinţii lui au insistat să îl incinereze fără ştirea ei. Nu-l mai văzuse de atunci… atunci când ura şi-a făcut loc, şi-a întins aripile şi a sfâşiat ceea ce se putea numi „inima” lui Alex. Iar el s-a dus acum… s-a dus şi nu se mai întoarce. Nimic nu mai avea sens fără el, s-o consume la propriu şi la figurat, s-o iubească rănind-o şi să-i destrame zecile de vise, apoi să înfiinţeze alte sute de pene ce luceau în lumina argintie a lunii, să o împrăştie pe ea însăşi, ca cioburile, iar floarea să-şi plimbe armonios petalele sângerii peste trupurile lor arzătoare, ca într-un zbor. Se simţea rece fără el, fără atingerea lui. Urmele degetelor sale nu mai existau nici ele, decât atunci când îşi închidea ochii… şi-l imagina ca şi cum s-ar afla la câţiva milimetri depărtare, răcind-o cu respiraţia lui hotărâtă, în acelaşi timp încălzind-o cu pielea lui divină. Alex era elixirul ce o păstra în viaţă, dar era şi drogul ce îi crea dependenţă. Nu exista cale de scăpare.

O dată intrat în joc nu poţi aduce timpul de partea ta, nu te poţi întoarce, nu poţi rămâne pe loc. Mergi, deşi nu ştii unde sau dacă ai ales drumul cel bun, drumul greşit. Un lucru e cert – dezamăgirea. Mereu te surprinde, mereu ameninţă să-ţi rupă firul vieţii. Uneori scapi, dar sfârşitul pândeşte întotdeauna aproape, iar tu continui să mergi, stupid şi patetic, pe calea vieţii anoste, până ce eşti oprit de întuneric.

- Încă una, barman, spuse blonda destul de arogant.

- Eşti sigură, păpuşă?... Nu arăţi prea…

- Sunt bine! Îl întrerupse ea şi îi smulse recipientul din mână, apoi turnă jumătate de conţinut în pahar, iar restul pe tejghea.

Într-adevăr arăta foarte rău, cearcănele plumburii în îngreunau pleoapele ameţite violent de băutura într-o cantitate mult prea uriaşă pentru trupul ei firav, buzele ce deveniseră purpurii jucau un dans nebun al disperării, pupilele îi erau dilatate, suprimând cerul senin în miniatură întruchipat de irisul ei, iar pielea stătea perfect întinsă, fără pic de strălucire pe un chip lipsit de expresie, ce afirma vidul. Emoţiile infinite erau existente, dar în interior. Ele erau prea puternice pentru a se arăta lumii, confirmau o inimă fragedă, dar frântă. Cicatricea lăsată nu putea fi vindecată niciodată. Nu avea leac.

După încă câteva zeci de pahare date pe gât dintr-o singură suflare, urmă o tentativă de plecare, dar Felicia căzu pur şi simplu pe podeaua aspră a barului. Întuneric, întuneric pretutindeni.