PlayGirl

Zece

Nu poţi traversa râul infinit al speranţei peste care domneşte culoarea bujorilor în plină frumuseţe, nu poţi gusta din pătura imensă a norilor ce întruchipează puritatea sufletească, nici să bei nesfârşita picătură toxică a licorii zeilor ce provoacă nemurirea închipuită. Nu poţi decât să înduri amarul unei vieţi comune, lipsite de naturaleţea divină a supremaţiei. Eşti singur, tot mai singur în fiecare zi. Înduri  înţepături veninoase, care nu se mai termină. Trebuie să rezişti, pentru a vedea ceea ce viitorul îţi rezervă... pentru că vrei să ştii, să ai şi să experimentezi. Totul e infinit, finalul nu există, de aceea trebuie să navighezi mai departe, e firesc să mergi printre ruinele existenţei. 

Fugi, fugi, niciodată să nu priveşti înapoi. 

- E-el... nu, nu mai ştiu. Nu m-a iubit. Şi eu, eu l-am acceptat cu tot ce făcea. Acum, zi-mi tu, Elvis..

- Jake... o întrerupse blondul pe Felicia, dându-şi ochii peste cap.

Poate nu a fost o idee aşa de bună că a abordat-o.

- Da, Jake... spune-mi, cu ce am greşit?! zise aceasta privind confuză în jur în timp ce îşi arunca braţul ce ţinea sticla pe jumătate goală în toate direcţiile posibile. C-ce am făcut să primesc un dobitoc între picioare? 

Râse la vederea chipului dezgustat al celui de lângă ea. 

- Uite ce e, scumpete, zise băiatul, eşti tare drăguţă, dar sincer, ar cam trebui să laşi băutura. Îmi plăcea de tine încă din generală, dar acum... fără supărare, însă eşti distrusă!

Silueta lui delicioasă se îndepărta de canapeaua argintie peste care populau sticle desfăcute de tărie, terminate sau cioburi ale căror picături sparte, mutilate, dormeau în propria-i strălucire, alături de Felicia, încă o dată părăsită în ultimile douăzeci de minute. De ce fugeau bărbaţii de ea? Era tânăra, frumoasă, fragedă, avea bani... ce îi lipsea?

El, Alex, o accepta oricum. El, el nu mai era... Imposibil, era imposibil, dacă el era mort şi ea cu siguranţă îi împărtăşea soarta. Mai bine murea decât să mai trăiască o zi cu o povară imensă ca aceea, care îi deforma umerii. Durea al dracului de mult, nici nu putea descrie ce simte. Numai băutura o înţelegea. Olivia, nu ştia nimic de ea de ceva vreme, Zac o ocolea, iar Greg, rar o mai ajuta să ajungă acasă când lumea i se prăbuşea sub tălpi. Părinţii ei o dispreţuiau. Ar trimite-o la ospiciu, dacă ar putea. Dar, nişte oameni ce şi-au înfiinţat familia de dragul afacerilor nu vor putea niciodată să înţeleagă iubirea şi lucrurile cruciale ce se nasc o dată cu aceasta. Era cert că avea nevoie de ajutor. Amintirea lui o zbuciuma pe de-a întregul, iar gândul că flacăra vieţii lui s-a stins o distrugea, practic. Semnele disperării o vătămau cu fiecare adiere de vânt ce îi trecea peste pielea uscată. Murea zilnic, puţin câte puţin… şi nimeni nu ştia ce lucru i-ar trebui ca să revină la vechea Felicia, iar cea curentă să dispară pe vecie, să se prindă între corzile uzate ale deznădejdii şi să fie trasă în adâncuri, unde îi este locul, ascunsă de chipul tuturor persoanelor.

Un sunet. O prăbuşire. O durere. O sticlă spartă şi mii de  cioburi.

- La dracu’!

Câteva dintre bucăţile de sticlă spartă îi atinseră încheietura, iar o ramură sângerie se desprinse din arborele nesfârşit al circulaţiei sanguine, scurgându-se lin peste pielea ei palidă.

Deşi era trecut de amiază, Alex încă dormea. Probabil vinovăţia era cea care nu îl lăsa să îşi deschidă ochii, dar şi aceasta îi fu îndepărtată de nişte bătăi puternice în uşă, totuşi relaxate. Observă că Olivia plecase. Nu mai ştia dacă s-a întâmplat ceva mai mult între ei decât un sărut. Totul era în ceaţă…şi era mai bine aşa. Nu dorea să ştie, în caz că adevărul putea fi cel bănuit de el.