Amanta regelui

⚜ Capitolul 15: Nebunul. Riscuri inutile ⚜

Orice mulțumire a muritorilor este muritoare.

(Michel de Montaine)

Mă întreb cât este ceasul. Nu mai am răbdare. Zilele se scurg cu greutate, iar povara de a fi în viață mă dezgustă. Simt cum timpul îmi aleargă printre degete, iar nu pot face nimic în legătură cu asta. Aș vrea doar ca toate acestea să se sfârșească. Cât mai curând. Îmi simt inima cum pompează cu și mai mult nesaț, însă nu prea înțeleg de ce. Doar totul s-a terminat.

Scot inelul din aur masiv. Strălucea în razele solare. Părea flămând. Și mie mi-era foame. Stomacul meu chiorăie. Ceasul bătu de 12. Unde o fi zeama aia lungă?

Aud un zgomot pe scări. Aud un horcăit și câteva împunsături. Ascund inelul în sân. E bine să fii mereu precaut în viață. Îl aud cum aleargă pe scări. Pare disperat.

— Marchiză! zise lacheul din fața mea. E timpul! Trebuie să mergem!

Mă uit la el și-l ignor. Mi-e foame. Încă mă uit lung după supa aia pe care gardienii ne-o serveau.

— Marchiză! Trebuie să plecăm chiar acum! Nu mai este mult timp! zise el cu repezeală, deschizând ușa celulei.

— Nu! mă reped și închid ușa la loc.

— Ești dementă!

— Sunt înfometată, nu dementă. Acum dispari până nu te omor și pe tine ori te mănânc de foame!

Mă întorc cu spatele la el. Aș vrea să continuăm cu memoriile mele, dar când m-am întors, a dispărut.

— Idiotul!... înjur printre dinți.

De parcă m-ar fi interesat pe mine să plec de aici. Până vine mâncarea, am să mă reiau ultimul capitol de ieri. Memoriile mele sunt imperative să aibă o logică și o cronologie.

Îmi aduc aminte de seara în care reîncepusem să dau în cărțile de tarot... Cărțile de tarot au avut mereu farmecul lor aparte. Îmi vorbeau. Nu știam întotdeauna să le ascult, dar ele îmi vorbeau. Știam că nu puteam să-mi reîntorc dorința. Iar o parte din mine, nici nu s-ar fi grăbit să facă asta. Henriette era o durere de cap îngrozitoare. Mi-era mai bine fără dânsa. Aș fi avut cale liberă pe lângă el. Dar poate că acest gând ar fi trebuit să-l păstrez în taină...

— Ți-ai dorit să ce? zise Marie uluită.

— Mon Dieu! exclamase Catherine. Pe noi nu ne-ar fi lăsat să ne punem vreo astfel de dorință! Cât de cinică ești, Viviane!

— Catherine! adăugase șocată Marie.

— Și pe cine ai vrea dumneata mort, Catherine? am zis zeflemitor. Ce fel de dușmani ai dumneata de le-ai dori asta?

— Am! Poate nu moartea, dar o boală lungă și cruntă ar fi o alegere mai potrivită. Oricum, ce ai dumitale de împărțit cu Henriette?

— Vrei să spui, în afară de rege?

— Regele în sus, regele în jos! Nu se poate să fie doar asta!

— O detest, Catherine. Detest felul în care își încleștează mâinile după brațul lui, detest aroganța din atitudinea ei pe care o emană atunci când sunt în preajma dânsei și mai ales...

— O detești că ți-a luat locul. Ca favorită.

— Da.

Catherine a avut curajul să admită ceea ce eu nu puteam: faptul de a fi fost însetată după iubirea lui și după putere.