Amanta regelui

⚜ Capitolul 3: Favorita ⚜

Breve tempus aetatis satis est longum, ad bene honesteque vivendum.

(Durata vieții, deși scurtă, este destulă s-o trăim corect și cinstit.)

Îmi amintesc cât de îndepărtată am fost de orice forță divină în ultima perioadă, în timp ce pășeam neîncrezătoare în casa Domnului. După ce ușa de lemn masivă s-a închis în spatele meu, am apucat un lung culoar ce se termina în fața altarului. Statui ce înfățișau diferiți îngeri și chipuri divine, se găsesc peste tot în biserică. Capetele heruvimilor și serafimilor tronează pe pereții ce miros puternic a var proaspăt, iar pe tavanul arcuit sunt pictate în ulei scene din Biblie.

Undeva în partea stângă a bisericii, departe de băncile lunguețe și statuile lustruite de la parter, se află confesionalul. Am intrat cu toată modestia și smerenia de care m-am simțit în stare, lăsând apoi câteva cuvinte să-mi alunece de pe buze:

— Iartă-mă, părinte, căci am păcătuit.

— Domnul să ne ajute! In nomine Patris, et Filii, et Spiritus Sancti, a completat preotul aflat de partea cealaltă a cabinei, în timp ce ne-am făcut amândoi semnul crucii.

— Amin, am încheiat.

— Cum ai păcătuit, fiica mea? m-a întrebat cu o voce răgușită care se putea auzi prin paravan.

Mă gândeam, tată, ce aș fi putut să-i mărturisesc? Să fi început cu câte crime săvârșisem? Ori modul în care îi torturasem?

— Am ucis, îi răspund într-un final, știind că poate aceea era ultima mea confesiune înainte de ghilotină.

— Pe cine? mă întreba iar preotul. Te ascult, copilă, a reluat el într-un final, după o lungă pauză.

— Părinte, reiau după ce pufnesc cu dezgust la auzul cuvântului copilă, știi ce e mai rău decât să omori? îl întreb retoric, intuind că sprâncenele stufoase i s-ar fi ridicat deja instinctiv. E mai rău să omori bebeluși, îi răspund din nou fără să aștept un răspuns, însă este și mai rău când propriilor părinți mă plătesc să o fac, i-am replicat cu un oarecare dezgust de parcă limba mi-ar fi fost cuprinsă brusc de o acreală.

După un moment de pauză, în care probabil că bătrânul procesa tocmai ce îi destăinuit, apoi a zbierat:

— Gărzi! urla sărind ca ars din confesional. Gărzi! reluase iar. Veniți de luați acest suflet rătăcit asupra căruia Diavolul și-a pus deja amprenta. Nu mai este scăpare pentru ea... O să ardă în flăcările Iadului... Luați-o v-am spus! încheiase, în timp ce un grup de muschetari mă scoteau val-vârtej afară din casa Domnului, iar câteva persoane își făceau cruci la vederea acestei scene.

— Părinte, ce s-a întâmplat? întrebase o altă față bisericească pe preotul care arăta ca și cum tocmai văzuse un demon.

— Nimic. Diavolul ne încearcă, frate. Să mergem să ne rugăm, a încheiat amețitul după ce am fost dată afară.

Mă simt oarecum ușurată că am să îmi ispășesc pedeapsa, însă mă gândesc cu frică și vinovăție la momentul în care am să dau socoteală în fața Dumnezeului meu. Însă zilele se scurg atât de greu în închisoare... Timpul se oprește și refuză s-o mai ia din loc pentru încă câteva săptămâni. Am fost informată că odată ce mi-am confesat păcatele, a doua zi aveam să mă înfățișez înaintea Înaltei Curți pentru a-mi primi osânda. Mi s-a spus că a fost o greșeală să mi se îngăduie să-mi părăsesc celula, dar acest lucru s-a înfăptuit doar la ordinele regelui. Gardianul mi-a mai spus că cel mai probabil după ghilotinarea mea, sentință pe care nu o exprimase nimeni clar, ar fi fost la sfârșitul săptămânii.