Amanta regelui

⚜ Capitolul 17: Așteptări și dezamăgiri ⚜

Să comiți o crimă este un păcat. Să vorbești despre crima nu este. 

(Michel de Montaigne)

Poate că era a patra sau a cincea zi de când eram în temniță și nimeni nu mă vizitase. Credeam că m-au abandonat cu toții și au uitat de mine. Mă întrebam cum ar fi putut să mă uite atât de ușor? Și, totuși, dacă m-ar fi uitat, nu trebuia să-mi fi primit o oarecare pedeapsă pentru cele întâmplate? Auzisem o cheie cum se învârtea în lacăt, iar ușa temniței mele se deschise scârțâind ușor.

— Marchiză de Bordeaux, sunteți liberă oricând doriți să plecați, mi-a spus gardianul.

Îl privesc cu ochi mai și goi, și-l întreb:

— Iar acuzații care mi-au fost aduse?

— Au fost retrase.

Nu mai aveam răbdare. Dădusem din cap în semn aprobator și plecase iute din acel loc, sperând să nu mai fiu nevoită vreodată să mai trec iar prin asemenea circumstanțe. Dar, tată, cât aveam să mă înșel...

Apucasem cu repeziciunile scările care duceau către palat. Singurul lucru pe care îl aveam în minte era să-i cer socoteală lui Ludovic pentru cele întâmplate. Mă tot loveam de curteni care mă priveau ba veseli, ba uluiți că încă mă mai aflam la palat. Probabil că aveam o privire smintită întrucât toți se dădeau în lături din calea mea. Am apăsat pe clanța biroului său și am intrat cu același vâltoare cu care intrase odată și domnul Fouquet în apartamentul Mariei. Mă așteptam să-l găsesc stând la biroul său, scriind, sau făcând orice altceva. Însă odată fiind ușa deschisă... nu era nimeni acolo. Închid ușa la loc și mă gândeam la următoarea persoană căruia voiam să-i cer socoteală pentru faptul de a nu mă fi vizitat în tot acest timp.

Apucasem un coridor lung, pe care îl străbătusem în întregime, apăsasem pe clanța ușii și o deschid. O mare de domnișoare stăteau așezate confortabil pe perne direct pe podea, ascultând cu luare aminte la o poezie de a lui Nicolas Boileau. Apartamentul era așa cum mi-l aminteam: un candelabru trona în mijlocul salonului, pereții zugrăviți într-o nuanță pală de roz, iar o sofa și trei fotolii stăteau cuminți undeva în partea estică. Smintita, sau cum își plăcea dânsa să-și spună revoluționara, Catherine era singura care stătea pe un taburete în fața domnișoarelor recitând dintr-un volum de poezii.

Când am intrat, doamnele au început să șușotească, iar Catherine s-a întors instant.

— Viviene! zise contesa vizibil bucuroasă. Ai venit la timp! Tocmai mă apropiam de pasajul meu preferat. Vrei să ni te alături?

Am ridicat o sprânceană în semn de protest, iar ea a înțeles.

— Lăsați-ne! se adresase Catherine din nou noianului de fete.

Rând pe rând, s-au ridicat apoi au ieșit cuminți din apartament. Când ultima domnișoară a ieșit din apartament, ușa scârțâise un pic la închidere. Dintr-o dată, o atmosferă tensionată se instalase.

— Te-au eliberat, adăugase ea fără s-o fi întrebat nimeni nimic.

— Da.

— Ești bine?

Nu i-am răspuns. Nu știam ce să-i răspund oricum.

— Copilul e bine?

— Da, i-am răspuns aproape căzându-mi o lacrimă. De ce nu m-ați vizitat? i-am reproșat încet, în timp ce lacrimi amare îmi cădeau de acum pe obraji.