Dragă...,
Culoarea mi-e străină.
De fiecare dată când ating roșu simt rece, nu cald cum simt ei și mă tem că m-ar putea arde fără să știu.
Nu știu cum arde roșu de la cât albastru am adunat în palme, dar aștept să îl topească încet, mocnit până voi simți cum doare.
Voiam să simt roșu pur, dar albastrul e prea dens, iar violetul e tot ce am putut simți cu degetele săpându-mi în piept, în căutarea inimii. Violet nu e nici cald, nici rece, și nu-l înțeleg, căci amestecul își pierde sensul și efectul devine nul, lăsând în urmă pete confuze ce și-au pierdut esența.
Renunț la roșu ca să pot rămâne cu ceva și-mi țin inima în palme, în căldura unui veșnic albastru, care mi-a devenit casă.
