Dragă...,
Infinitul e cât o inspirație - două secunde.
unu
doi
Te umple de suflul vieții, destinzându-ți cutia sufletească complet, iar timpul pare că stă în loc.
Sunt două secunde veșnice, două secunde în care totul pare posibil.
Mă plimb pe vârful degetelor, ținându-mi cu greu echilibrul, pe marginea tăioasă ce-mi desparte lumea de necunoscut. Mă agăț cu mâna dreaptă de realul meu în disperarea de a găsi o ancoră, de a rămâne acolo, de a nu cădea în nimicul ce pare că așteaptă să-mi alunece degetele. Mă țin de praf, mă țin de-o masă, de-o casă, mă țin de alte mâini, mă țin de gânduri, de povești...și amintiri. Mă țin de orice. Mă tem de întunericul din stânga mea în care-mi mișc ușor mâna pentru a mă echilibra. Mă tem că odată ce mă voi dezlega de lumea mea, o voi pierde cu totul, că nu mă voi mai putea întoarce la ea, că necunoscutul m-ar putea absorbi cu totul, ștergând o parte din mine.
Mă tem...
unu
doi
Îmi las ancora din mâinile sângerânde și mă înclin spre prăpastie, dar nu cad. Abisul de care mă înfricoșam e o pantă lină ce mă ghidează spre o ușă.
unu
doi
Nu e noapte, nu e frig, nu e teamă. E tot lumea mea, dar mai frumoasă. Sunt tot eu dar mai bună și nu îmi mai e teamă.
unu
doi
Expir.
