Dragă...,
Sufletul nu vede, ci simte și-nțelege mai repede decât mintea, răspunzând la emoție în mod direct fără a o procesa.
Simt aerul greu încărcat de sare, apa rece a mării cum mă înfășoară strâns în brațele ei...Mă las scufundată sub vălul ei fără să mă zbat, fără să vreau să ies la suprafață dar zâmbesc.
Pentru o secundă nu exist, sau poate așa se simte să exiști cu adevărat. Pare că sunt parte din ea.
Le simt vibrația, le simt cum mă ridică ușor și mă poartă după voia lor, însă nu mă opun. Rămân parte din ele pentru câteva secunde de veșnicie.
Le simt cum se înverșunează și mă ridică tot mai sus, îmi acoperă fața cu palmele și mă scufundă tot mai adânc.
Valurile.
Le privesc cum se întețesc și devin tot mai puternice, izbindu-mă cu brațele de spumă. Mă lovesc puternic până îmi pierd suflul și pentru prima dată simt nevoia să ies la suprafață.
Zâmbesc. Chiar râd pe măsură ce valul vine tot mai puternic si amenințător.
E ciudat să privești un lucru atât de aproape de tine ce te-ar putea sfârși într-o clipă și doar să stai în fața lui, sfidându-l.
E ciudat cum nu mi-e teamă.
E ciudat că mă bucură.
