Dragă...,
Mă detașez de cutia ce-mi conține esența, dezlipindu-mă cu sunet înăbușit de zidurile de care m-am agățat atât de mult timp. Mă desfac fâșie cu fâșie de pe pereții umezi ai camerei în care îmi locuia sufletul și într-un plâns fără zgomot, ies pe poartă fără să privesc înapoi.
Disociez în fragmente de substanță care difuzează la suprafață și se reîntregesc într-un alter ego, schimbându-mi perspectiva.
Nu ți-am văzut niciodată inima atât de goală...patru camere prăfuite, abandonate. N-am știut niciodată cât de mult mi-a plăcut să trăiesc în ele și cât de mult te-am iubit.
Iubesc să-ți văd privirea cum se luminează de fiecare dată te însuflețești vorbind despre dorințele și visele tale.
Iubesc să vad cum ți se desfășoară pe față un zâmbet larg, începând de la o chicoteală sfioasă ce-ți înseninează chipul și-ți lasă la iveală o parte din suflet.
Iubesc culoarea părului tău în lumina soarelui unei amiezi de primăvară, când razele se înghesuie să joace dansul culorilor printre șuvițele tale.
Te iubesc așa cum ești.
Mă apropii de cutia goală din fața mea, întinzând mâna, în încercarea de a mă desface în bucăți suficient de mărunte pentru a pătrunde înapoi. Ceva nu mă lasă să trec de cealaltă parte...
Nu mai sunt la fel ca atunci când am iesit, iar pereții s-au crăpat, în așteptarea licorii menite să le alunge setea.
- Îi e sete inimii de tine, suflet rătăcit. Schimbă-ți haina și vino înapoi, căci mă usuc în arșița singurătății.
- Primește-mă cu haina nouă și deschide-ți poarta.
A venit vremea să am grijă de tine.
A venit vremea să mă întorc acasă.
