Orașul e surd. E surd din naștere, cu urechile cusute și buzele uscate de urlete înăbușite. Pare că orice formă de sunet e absorbită de o liniște dominatoare, încapsulând orașul într-o scoică mută. Nimic nu se răsfrânge în exteriorul ei, zgomotul vieții conservându-se sferic într-un ghem întortocheat și risipit în vid. E surd și chinuit de muțenie, suspendat într-o liniște desăvârșită, o liniște insuportabilă în care nimicul capătă însemnătate, devenind asurzitor.
Niciun glas nu rupe tăcerea, niciun cântec de pasăre sau foșnet nu reușește să se manifeste, iar pașii oamenilor lasă doar urme, fără zgomot. Oameni cu fețe mohorâte și priviri flămânde, cu zâmbete șterse și buze crăpate, cu gânduri nematerializate în cuvinte și propoziții, ci în formă neprelucrată, doar imagine fără sonoritate, umplu străzile aducând la viață orașul împietrit. Ochii plini de culoare urmăresc fiecare mișcare, parcă încercând s-o oprească în loc, să o păstreze veșnic în același moment și să o observe din toate unghiurile ei. E hrana lor. Imaginea e singura metodă de alimentare a minții lor, iar cu mâinile reușesc să își trezească mai multe simțuri, adăugând însemnătate împrejurimilor. Sunt oameni surzi, cu glasurile curmate, într-o liniște absolută și neiertătoare. Sunt oameni care trăiesc în legea simplității, care privesc în detaliu fiecare aspect al vieții, atenți și răbdători, pentru a înțelege în întregime scopul și sensul lucrurilor. Sunt oameni cu timp și dorință de a-l folosi util, de a înțelege și a simți în profunzime fiecare trăire.
În legea lor, orașul viețuiește după reguli clare și incontestabile, într-o rutină armonioasă, fiecare având rolul său bine definit. Aproape primitiv, societatea orășenească se lipsește de o ierarhie riguros structurată, concentrându-se liniar și uniform. Respectul, ca virtute fundamentală, îi caracterizează și lasă la o parte orice formă de orgoliu și impresie de superioritate, astfel conviețuirea între zidurile orașului fiind în concordanță cu principiile firii omenești. Natura se zbate să spargă bolta de liniște ce o înconjoară, dar n-are cui să-i cânte viața, în melodii de jale sau cânturi de bucurie, rămânând mută. Se chinuie, iar strădania se vede, căci furia ei se concentrează dinamic, cu menirea de a înlătură, cu orice preț, indiferența locuitorilor. Nu e auzită și nici ascultată, doar privită, asemeni unui tablou cu semnificații abstracte, de publicul ce nu-i poate percepe complexitatea. Zilele furtunoase cu vânturi reci și fulgere orbitoare se luptă cu liniștea, dar nu au sorți de izbândă, resemnându-se. Atmosfera rămâne constantă, zilele trecând rând pe rând într-o rutină enervantă, în care fiecare locuitor își îndeplinește rolul pentru binele orașului.
E surd orașul și suferă în ploi. Umed și greu, aerul îmbâcsit dă voie ruginii să crească pe poarta orașului, tot mai mult în fiecare zi, timpul trecând insuportabil de încet, într-un ritm plictisitor.
