Dragă...,
Am văzut prea multe răsărituri și prea puține apusuri.
Știu doar cum încep lucrurile și presupun cum se vor termina, așteptând asemenea unui clarvăzător ca profeția să mi se îndeplinească. Privesc în globul meu de sticlă și mă pierd în multitudinea de variante ale aceluiași context, în multitudinea de posibilități și drumuri pe care le pot apuca din punctul în care sunt acum.
Ezit.
Ezit s-o iau la stânga sau la dreapta, înainte sau înapoi, și aștept, analizez, calculez, însă oricât de precisă încerc să fiu, mereu se găsește un element necunoscut pe care nu-l pot defini. Neprevăzutul mă face să stau în loc și mă obligă a mă consuma în încercarea de a-mi desluși calea. Mă obligă să întorc globul pe toate părțile, să tai secvențe din toate posibilitățile, analizând în profunzime trăirea și emoția fiecărei particule componente.
Nu știu cum se sfârșește niciuna dintre ele, doar știu cum încep...și încep cu mine.
Eu decid calea.
Eu sunt elementul necunoscut, căci deciziile mele sunt cele care-mi pavează drumul și care mă poartă pe firul vieții.
Necunoscutul de care mă tem sunt eu, fiindcă mă ancorez atât de puternic în concret, încât în incapacitatea de a mă proiecta cu certitudine în viitor, devin imprevizibilă.
Mi-e teamă de finalul poveștii, căci tot de mine va depinde...
Mi-e teamă de apus, dar am încredere în răsăritul ce vestește o zi luminată, fără să mă mai gândesc la întuneric.
