Dependentul - Volumul II din seria Gardieni Infami

Capitolul 1

F L E U R

1

UN ATAC DE FURIE

Am deschis ochii, dar nu m-am ridicat de pe podea. Nu pentru că mă durea prea tare, eram atât de obișnuită cu durerea încât abia o mai simțeam, ci pentru că în ultimele zile nu mai găseam puterea să sper că lucrurile se vor îmbunătăți pentru mine, și așteptam cu nerăbdare ziua în care aveam să nu mai deschid ochii deloc.

Asta era crucea pe care trebuia s-o car pentru că îmi băgasem atâta otravă în vene. Trebuia să îndur abuzul zilnic din partea omului care m-a salvat de la moarte, care mi-a promis iubire și liniște, ca mai apoi să mi le fure pe amândouă.

Dar era vina mea.

Probabil de aceea nu plecam și de aceea nu căutam să mă înec din nou în amorțeala pe care mi-o aducea heroina, pentru că mă învinuiam pentru ce s-a întâmplat la fel de mult ca el și pentru că, într-un fel sau altul, știam că-mi meritam agonia.

Totul a început atunci când am pierdut prima și singura mea sarcină. Doctorii au spus că s-a întâmplat din cauza drogurilor și că șansele mele de a duce o sarcină până la capăt erau de cincisprezece la sută, și alea doar dacă eram ținută sub observație și fără prea multe eforturi fizice, iar Jamie a turbat pur și simplu după asta. În seara aia, după ce ne-am întors de la spital, mi-am luat primele palme.

Când eram atât de îndurerată pentru că-mi omorâsem copilul, soțul meu, bărbatul care-mi era stâlp de susținere, în loc să-mi aline durerea, a intensificat-o înzecit.

Primele au fost cele mai ușoare, și în timp, palmele s-au transformat în pumni, pumnii în picioare, și picioarele în curele.

Devenea creativ când credea că era prea blând, și aveam arsuri și tăieturi care să dovedească sadismul care se formase în el. Cel pe care-l considerasem salvarea mea, îngerul meu păzitor și iubirea vieții mele, se transformase în propriul meu diavol, iar casa pe care o construisem împreună, care trebuia să ne fie sanctuar, se transformase în propriul meu iad.

Tortura fizică pe care am îndurat-o după avortul acela spontan m-a adus aici, dormind pe podea în propria bucătărie, pentru că dacă ceva nu-i covenea atunci când venea de la serviciu, încasam niște pumni și picioare, apoi n-aveam voie să dorm în pat.

Oricum nu dormeam în patul lui, ci în camera de oaspeți, unde mă vizita doar atunci când avea chef de o partidă, chiar dacă eram mai uscată decât Sahara de fiecare dată când mă atingea și rămâneam întinsă ca o moartă până-și termina treaba. Desigur, ceva nu-i plăcea de fiecare dată și îmi mai încasam vreo două din diverse motive, care mai de care mai stupide. N-am gemut, n-am gemut cum trebuia, nu l-am atins, nu i-am supt-o cu suficient entuziasm, nu i-am spus cât de bine m-am simțit, și tot așa.

Nu mai conta oricum, pentru că eram atât de frântă încât următoarea bătaie avea să mă omoare sigur.

Voiam oare să mor?

Meritam să mor în mâinile celui pe care-l considersem atâta timp eroul meu?

Mi-au trosnit oasele atunci când m-am ridicat de pe gresie. Arsurile de țigară de pe brațe mă usturau, și am strâns blatul în palme în timp ce ochii mi-au căzut pe ceasul de pe perete.

Urma să ajungă acasă în două ore și numărătoarea inversă mi-a început în creier în timp ce m-am apucat să-i gătesc.

Știam că aveam să-mi iau bătaie oricum, dar dacă avea masa pusă era mai... blând? Nu că mai era ceva blând la el în ultima vreme. Îl frustra munca, îl frustram eu, îl frustra dracului totul și nu era mulțumit de nimic. Prea multă sare, prea puțină sare, mai trebuia piper, n-avea chef de pui, orezul nu era fiert suficient, orezul era prea fiert. Găsea ceva să-l nemulțumească constant, și cumva îmi imprimase în creier că eram eu prea proastă și îmi meritam loviturile.