Dependentul - Volumul II din seria Gardieni Infami

Capitolul 23

F L E U R

23

CUVINTELE LUI

M-am gândit de multe ori cât am fost internată de bună voie la dezintoxicare la ce urma să fac după.

Singură.

Cu totul și de-a dreptul singură, pentru prima dată după mult timp, și se simțea al naibii de neliniștitor. Nu pentru că mă deranja în mod special solitudinea, ci pentru că nu mai voiam acel gol pe care numai Klaus îl putea umple.

Totuși, nu i-am dat niciun semn atunci când am ieșit, singurii care-mi știau planul fiind Grimm și Arella, în a căror mașină mă aflam acum, în drum spre aeroport.

Nu erau de acord cu plecarea mea, dar nici nu încercau să mă oprească. Cel puțin, nu încă.

I-am privit de pe bancheta din spate. El era încordat în timp ce conducea, iar ea își plimba unghiile pe brațul lui, parcă încercând să-l calmeze.

Era însărcinată în patru luni, deși abia dacă se vedea, vibrant de frumoasă, de parcă iubirea i-a oferit un suflu nou și o altă perspectivă asupra vieții. Arella a fost întotdeauna întruchiparea frumuseții, totuși în acel moment radia de fericire, de parcă îi lipsise ceva, iar acum era în sfârșit împlinită, ceea ce o făcea de-a dreptul superbă.

— Ești sigură că e cea mai bună idee? Adică, noi ne-am mutat, dar n-am vândut apartamentul, ai putea sta acolo și...

Am clătinat din cap.

— Ari, e cel mai bine să plec din orașul ăsta o perioadă, am nevoie de asta. Acum... acum sunt mai confuză decât am fost vreodată.

— Cum rămâne cu Klaus? Și-a mușcat buzele în timp ce Grimm a parcat mașina, apoi ea s-a întors către mine.

Umerii mi-au căzut odată cu aerul care mi-a ieșit din plămâni, și mi-am privit mâinile în poală, jucându-mă cu degetele pe care mi le-a sărutat de atâtea ori, acoperindu-le de atâtea promisiuni, una mai profundă decât cealaltă, una mai frumoasă decât cealaltă, toate sincere.

Exact.

Cum rămâne cu Klaus?

— Asta mă întreb și eu, m-am cutremurat atunci când i-am auzit glasul lui Grimm, gros și înfricoșător. Cum rămâne cu Klaus, Fleur, ă? S-a întors și el în scaun, privindu-mă încruntat.

— Nu știu, am dat din cap. Am vorbit prin mesaje, dar nimic important.

Așa era. Am vorbit aproape zilnic cât am fost internată, despre cele mai banale lucruri. Despre faptul că începuse să bea cafeaua cu zahăr și lapte fiindcă îi amintea de mine, despre colega mea de cameră și despre programul pe care îl urmam în clinică, despre Ethan, care încă îl întreba când o să mă întorc să-l vizitez și care încă rupea câte o floare din grădina Polinei în fiecare duminică, sperând că aceea era ziua în care avea să mă vadă.

— Îl iubești, Fleur... de ce fugi de el?

— Nu fug de el, fug pentru el, sper doar ca atunci când voi alerga înapoi să mă și primească, am oftat.

— Astea-s rahaturi, fetiță, și-a dat ochii peste cap. Te-ai gândit vreo secundă la el? La toate căcaturile prin care a trecut în lunile astea două? L-ai întrebat măcar cum se simte?