Dependentul - Volumul II din seria Gardieni Infami

Capitolul 13

F L E U R

13

UN PAS ÎNAINTE

Am tresărit din somn, simțindu-mi pielea transpirată, iar brațul lui Klaus s-a strâns mai tare în jurul meu. O migrenă mi-a zvâcnit în tâmplă, și mi-am frecat ochii, îndepărtând lacrimile care căzuseră în somn, apoi i-am deschis să se obișnuiască cu lumina difuză din dormitor.

Coșmarul se repeta în fiecare noapte, ca și cum era o buclă continuă de care nu puteam scăpa, iar când mă trezeam, mă durea tot corpul, parcă pentru a-mi aminti că eram aceeași persoană, cu același trecut, indiferent de patul în care dormeam. Creierul nu mă lăsa să uit, și simțeam c-o luam razna pentru că atunci când deschideam ochii, îl vedeam la capătul patului, în picioare.

Fantoma lui Jamie mă privea înjunghiată, cu sângele curgându-i din toate rănile pe care eu i le provocasem, cu ochi răutăcioși și un rânjet malefic pe față.

Mă simțeam de parcă eram într-o relație cu doi bărbați. Una toxică de care nu puteam scăpa nici după moartea lui, și una sănătoasă pe care nu mă puteam concentra complet.

Era o vorbă care spunea: Pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești.

Ei bine, vorba aia se putea duce liniștită dracului, pentru că l-am lăsat să moară, l-am omorât cu mâinile mele, i-am văzut viața scurgându-i-se din ochi, și tot nu mă lăsa să trăiesc. Stafia lui refuza să mă lase să-i scap din lanțuri, și cât imaginea lui mă urmărea peste tot, nu-mi putea linge rănile în pace.

M-am ridicat încet în capul oaselor, atentă să nu-l trezesc pe Klaus, și mi-am trecut mâinile prin păr, molfăindu-mi buzele. L-am privit, simțind cum inima mi se strângea continuu în piept, de parcă o durea frumusețea lui.

Dormea pe burtă, cu un braț sub cap și unul peste mine, cu jumătate din față afundată în pernă și cealaltă acoperită de câteva șuvițe de păr lung și negru, pe care n-am putut să nu-l împing pe spate.

Chipul lui era luminos aproape tot timpul, pentru că era un maestru în a-și ascunde suferința, iar singurul lucru care-i dădea doliul de gol era privirea, însă atunci când dormea și nu vedeam urgia care se dezlănțuia în negrul profund al ochilor lui, era de-a dreptul angelic. Încruntătura și rânjetul obraznic dispăreau, lăsându-i mușchii feței relaxați, iar asta părea să-l întinerească.

Mi-am trecut vârful arătătorului peste sprânceana lui apoi i-am trasat pomeții și nasul, arcul buzelor și linia pronunțată a maxilarul, de parcă încercam să-mi imprim în memorie fiecare detaliu.

Am oftat, lăsându-mi ochii să cadă pe umerii aceia lați și în jos pe spatele conturat, până acolo unde era acoperit cu cearceaful.

Era gol, ceea ce-mi amintea de felul în care îl simțisem, atât de diferit de tot ceea ce trăisem înainte, și știam că n-aveam să mai privesc alt bărbat așa cum îl priveam pe el, ceea ce făcea situația și mai futută.

Nu eram bine, nu eram pregătită să sar în brațele lui și să mă pierd, pentru că atunci când luminile aveau să se aprindă, iar bula în care trăiam cu el în depozit avea să se spargă, toată suferința pe care o mascam urma să se reverse peste noi, și aveam să sfârșim înecați în umbre.

Oamenii răniți, răneau pe alții la rândul lor, iar eu nu voiam să-i fac vreun rău. Nu lui. Niciodată lui.

Nu după ce îmi arătase atâta bunătate. Nu după ce îmi oferise toate pietrele ascuțite din el, spunându-mi că începuseră să se vindece datorită mie. Nu după toate declarațiile atât de sincere și copleșitoare pe care mi le făcuse.