Dependentul - Volumul II din seria Gardieni Infami

Capitolul 6

K L A U S

6

PANICĂ

Încercam să-l consolez pe Grimm în timp ce Hannibal analiza dealurile din fotografia aia, dar tot ce-mi trecea prin minte erau gemetele de plăcere ale lui Fleur de noaptea trecută, felul în care îmi permisese s-o ating, cât de umedă fusese și cât de frumos îmi răspunsese corpul ei.

Mă simțeam ca și cum profitasem de momentul ei de vulnerabilitate, ca un nenorocit, pentru că deși îi provocasem plăcere, să-i simt feminitatea sugrumându-mi degetele în interiorul ei mi-a eliberat mai multă dopamină și oxitocină în corp decât orice doză de metamfetamină.

N-ar fi trebuit s-o fac, fiindcă atunci când mi-am îndesat degetele în gură și i-am simțit gustul pe limbă, am devenit dependent de el, așa cum devenisem dependent de cuvintele ei de acum doi ani. Schimbasem un drog, cu altul, dar nicio clinică de dezintoxicare n-avea să mă mai curețe de ea.

Odată dependent, mereu dependent.

Singurul lucru care se schimbase era sursa dependenței, dar trecusem de la un drog relativ ușor, la unul care avea să-mi fie ori fericirea ori moartea, fără vreo cale de mijloc.

Când frate-miu s-a tras din mâna mea să-i ordoneze lucrurile Arellei înapoi în cutie, ca un obsedat veritabil ce era, mi-am auzit numele.

— Klaus, vocea ei mi-a frânt inima, atât de subțire și slăbită, de parcă însuși viața i se zbătea pe corzile vocale, strigându-mi numele ca și cum îi eram ultima speranță,.

Am văzut-o în capătulul coridorului care venea din studio, sprijinită de perete cu mâinile pătate, cu picioarele pline de sânge, atât de palidă încât părea fantomatică, și imaginea mamei mi s-a materializat în fața ochilor; cum se târa pe podeaua aia murdară cu ultimele suflări, cu chipul chinuit de agonie, și întregul corp acoperit în roșu.

— Zakryvay glazki, Klaus, m-a implorat plângând, lacrimile scurgându-i-se neoprit peste obrajii vineți și crestați de tăieturi. Zakryvay glazki, angel moy.

(Închide ochii, Klaus. Închide ochii, îngerul meu.)

Am alergat spre Fleur de parcă viața mea depindea de asta, o durere necunoscută lovindu-mă în piept cu fiecare pas. Vocea mamei îmi urla în urechi, și îmi doream să fi surzit subit, pentru că imaginea sufletului meu frâgându-se în fața mea, combinat cu sunetele torturate ale femeii care mi-a dat viață în timpane, îmi făceau creierul să vâjâie.

— Mama lyubit tebya, Klaus, mi-a șoptit atunci când bărbatul îmbrăcat în negru, cu mască pe față, i-a pus bocancul pe spate și a trântit-o pe burtă.

(Mama te iubește, Klaus.)

Am ridicat-o pe Fleur cu mâini tremurânde, simțindu-i pielea lipicioasă sub palme. Dâra de sânge pe care o lăsase în urmă pe coridor îmi dădea de înțeles că pierduse mult, și nu se oprea. Curgea și curgea, cald și vâscos, lăsându-i corpul rece să se zbată între viață și moarte în brațele mele.

— Ne smotri, moy mal'chik, m-a rugat din nou atunci când bărbatul i-a apucat părul și i-a tras brutal capul pe spate.

(Nu te uita, băiatul meu.)

Mi-a zâmbit ca și cum se bucura că mă vedea, și mi-a atins obrazul cu degetele ei parcă cu ultimele puteri. Dar nu era zâmbetul pe care voiam să-l văd toată viața pe chipul ei, ci unul trist, care nu-i strălucea în privire, unul care era împăcat cu neființa și frisoanele aduse de moarte, unul care credea că-și merita chinul și aștepta cu nerăbdare schingiurea.