Dependentul - Volumul II din seria Gardieni Infami

Capitolul 18

F L E U R

18

DEPENDENTA

șapte săptămâni mai târziu

Ziua Recunoștinței

Primele zile după externare au fost cele mai dificile, pentru că nu am fost în stare nici să fac duș singură. Durerea fizică aproape că mă leșina de fiecare dată, fiindcă nu luam niciun fel de narcotice care s-o amelioreze, oricât de ușoare, iar când au început mâncărimile vindecării, am vrut să mă arunc de la balcon, doar pentru a nu mai fi tentată să mă scarpin cu un nenorocit de burete de sârmă de fiecare dată când mă furnica abdomenul.

Singura fărâmă de liniște a fost Klaus, care mi-a suportat toate scâncetele, toanele și văitatul, și m-a cărat dintr-o parte în alta de parcă nu-l deranja deloc. Nu ne-am întors la depozit, însă a dormit lângă mine în fiecare seară.

Bine, definiția mea pentru dormit era opusă definiției lui, fiindcă el avea impresia că somnul era să fie întins pe pat lângă mine și să se holbeze la fața mea în timp ce-mi asculta respirația de parcă era vreo simfonie pe care nu-și permitea s-o rateze. Probabil dormea vreo două ore, dar părea tot timpul atât de treaz și energic încât dacă cearcănele acelea adânci de sub ochii lui nu-l dădeau de gol, nu credeai că era un bărbat privat de odihnă.

Încetase toate aluziile sexuale, deși îl auzisem de câteva ori în duș. Știam că-i lipsea carnalitatea, totuși nu se lăsa condus de nevoile trupești și avea o răbdare incredibilă cu mine, chiar și după ce doctorul mi-a spus că era sigur să încercăm și că eram în afara oricărui pericol.

Răbdarea lui mă făcea să-l iubesc și mai mult, și acea răbdare avea să-i fie răsplătită.

Vindecată.

Vindecată de o rană fizică pe care mi-am făcut-o de bună voie, pentru a evita posibile răni sufletești mai târziu.

A plecat după amiază să se ocupe de ceva la depozit, ceea ce era cod pentru cadavru, din câte am înțeles din tot ceea ce mi-a povestit despre rolul lui din organizația în care s-a născut, iar faptul că nu mi-a ascuns absolut nimic doar m-a făcut să am și mai multă încredere în el.

Klaus era o carte deschisă, una care merita citită din scoarță în scoarță, plină de suferință și tandrețe, presărată cu lacrimi amare și zâmbete sincere. O carte care merita evidențiată și umplută cu notițe, una care merita recitită de-a lungul anilor, și știam că indiferent de câte ori îl citeam, de fiecare dată aveam să descopăr ceva nou, mai multe fragmente pe care să mi le întipăresc în minte, mai multe pasaje pe care să le subliniez, și mai multe citate pe care să le iubesc.

Klaus era cartea mea preferată.

După ce am terminat de gătit și am aranjat masa în sufragerie, m-am îmbrăcat în rochia pe care am cumpărat-o special pentru seara asta. Una roșie și simplă, care-mi cădea lejer pe corp și se oprea în dreptul genunchilor, cu mâneci scurte și cordon în talie.

Mi-am îndreptat părul și, pentru prima dată în prea mult timp, am îndrăznit să mă machiez. N-am exagerat totuși, doar puțin corector, rimel și un ruj roșu, pe care știam că avea să-l aprecieze.

Ba chiar mi-am pus și o pereche de sandale cu platformă, astfel încât să nu mai fie nevoit să se aplece la fel de mult.

K: Pentru ce ești recunoscătoare, Kukolka?