Dependentul - Volumul II din seria Gardieni Infami

Capitolul 20

F L E U R

20

PUNCT ȘI DE LA CAPĂT

Migrena mi-a zvâcnit în tâmple imediat ce am revenit din inconștiență, și n-ar fi fost o problemă atât de mare dacă nu mă durea toată fața.

Mi-am ridicat mâinile cu ochii închiși și am mormăit, atingându-mi obrajii și buzele, icnind atunci când am simțit pielea inflamată și crăpată.

O epavă, încă o dată.

Era o situație atât de futută încât îmi venea să râd ca o nebună.

Câte lovituri trebuia să mai încasez până să-mi dau seama că n-aveam să scap vreodată din ciclul de violență care mă înghițea întotdeauna de parcă-i eram felul preferat de mâncare? De câte ori mai trebuia să cad până să înțeleg că locul meu poate chiar era pe jos? Cât trebuia să mai fiu călcată în picioare până să rămân dracului culcată?

Cât, naibii, cât?

Mi-era frig, deși eram acoperită de un material moale, probabil o pătură, și mă simțeam amețită. Mușchii mă dureau de parcă alergasem kilometri întregi, iar după ce nu mai reușisem, mai alergasem încă cinci. Îmi venea să vomit, și mă simțeam obosită.

Atât de obosită.

Tot ce voiam era să țin ochii închiși și să nu-i mai deschid niciodată, fiindcă acestea erau simptomele sevrajului, ale corpului care cerșea o altă doză doar ca să uite de urgia dezlănțuită asupra lui. Voiam atât de mult să mă afund în amorțeală, dar ceva din mine îmi spunea să lupt în continuare. O parte nenorocită care se agăță în continuare de speranță, o fărâmă tâmpită care nu voia să moară și voia să continue un război care era pierdut de mult.

Mi-am simțit încheietura cuprinsă de o palmă caldă și ușor aspră, și i-am recunoscut imediat mângâierea. Numai el putea fi blând și ferm în același timp, iar pielea mea îl recunoștea întotdeauna, îl chema și tânjea după el, fiindcă era singurul care mă putea atinge fără a mă face să tresar.

Am oftat și am deschis ochii, simțind cum mă furnica tot corpul, de parcă sute de gândaci îmi alergau slinoși pe sub piele, iar vederea mi-a fost imediat încețoșată de lacrimi.

— Iubito, i-am auzit șoapta de parcă era la distanță, dar chipul lui era la câțiva centimetri de al meu.

Am clătinat din cap și mi-am tras mâna dintr-a lui, iar palma i-a căzut fără vlagă pe saltea lângă mine, și mi-am mutat privirea într-o parte să nu-i văd expresia îndurerată, fiindcă l-aș fi iertat prea ușor dacă îl vedeam.

— Vreau să fiu singură, i-am răspuns.

— Îmi pare atât de rău, s-a întins să mă ia din nou de mâna, dar m-am retras.

— Nu mă atinge, am clipit des, încercând să opresc lacrimile.

Sarea din ele îmi pătrundea prin crăpăturile din piele în răni, și ustura ca naiba, iar eu nu mai voiam să usture.

Eram atât de sătulă de toată durerea încât îmi venea să merg pe Clark Street Bridge și să mă arunc în râu, doar ca să se ducă dracului agonia prin care corpul meu părea să fie condamnat să treacă, și în același timp știam că n-aveam să-mi iau zilele singură niciodată.

Cu ce naiba greșisem în viață să îndur atâtea rahaturi?

— Fleur, a încercat să-mi vorbească din nou, dar nu l-am privit.