Dependentul - Volumul II din seria Gardieni Infami

Capitolul 11

F L E U R

11

FĂRĂ PLOAIE NU EXISTĂ CURCUBEU

Minutele s-au risipit rapid în zile, iar vinovăția s-a risipit rapid în ură, și surprinzător, nu doar asupra propriei persoane ca de obicei, ci și asupra lor.

Asupra lui Jamie, asupra celor care m-au drogat, asupra sistemul corupt de asistență socială, asupra tuturor. Singurul lucru pe care voiam să-l fac era să mă întorc în timp și să nu mai permit nimănui să mă calce în picioare, dar nu era posibil, așa că încercam să mă concentrez pe viitor, chiar dacă fantomele tot îmi dădeau târcoale și nu mă lăsau să dorm noaptea.

Rămăsese suficientă ură și pentru mine. Pentru că fusesem slabă, pentru că fusesem naivă, pentru că îmi dădusem încrederea prea ușor, pentru că-mi dorisem acel sfârșit de basm alături de omul pe care îl iubisem.

Oare chiar îl iubisem, sau mă agățasem cu ghearele și colții de singura persoană care îmi arătase o fărâmă de bunătate după ani în care fusesem târâtă prin atâta mocirlă?

Și dacă aceea nu fusese iubire, ci doar iluzia iubirii, oare mă agățam acum și de Klaus în același mod? Oare îl vedeam ca pe acest salvator ca mai apoi să mă las dezamăgită și de el?

Nu.

Klaus nu i se asemăna în niciun fel.

Mângâierile lui Klaus nu se simțeau ca ale lui Jamie. Săruturile, cuvintele și gesturile lui Klaus se simțeau diferit de tot ceea ce l-a precedat.

Mângâierile lui Klaus erau promisiuni și jurăminte. Erau daruri, pentru că el doar oferea și nu-mi cerea nimic la schimb. Nu mă atingea pentru a fi atins, nu mă săruta pentru a fi sărutat, și nu mă ducea pe cele mai înalte culmi ale plăcerii pentru a le atinge și el.

Klaus avea blândețea unui bărbat privat de iubire, care fusese îngenuncheat de demoni întreaga lui viață, dar care alegea să trăiască cu acei monștri din trecut și refuza vehement să li se asemene în vreun fel.

Vedeam asta în ochii lui în fiecare zi, scânteia de furie care-i mocnea în privire de fiecare dată când tresăream fiindcă făcea o mișcare bruscă, furie care nu era deloc îndreptată către mine. Vedeam lupta unei bestii care parcă încerca să-și sfâșie calea afară din el, dar era atât de puternic încât reușea s-o țină închisă, încătușată în speranța că într-o zi aceeași bestie avea să obosească și să intre în hibernare permanentă.

Agresivitatea era refugiul celor slabi, iar Klaus alegea să fie tandru împotriva tuturor instinctelor care-i cereau duritate.

Îi vedeam și durerea.

Agonia prin care trecea sufletul lui mă făcea să mă descos de fiecare dată când o zăream în ochii lui. Aceea care nu avea nicio legătură cu mine, cea la care fusesem martoră în acea zi în pădure, când se prăbușise în genunchi pe frunzele uscate și ude, cu respirația sacadată și bătăile inimii accelerate, răpus la pământ de amintiri pe care faptul că mă scosese din casă le declanșase.

Mi-a povestit după, când m-a băgat în baie fiindcă trebuia să mă încălzească după ce pielea mi-a fost bătută de ploaie, când a intrat cu mine în cadă pentru că nu voia să mă audă plângând.

— Dacă plângi din nou, plângem împreună, m-a atenționat în timp ce și-a dat jos tricoul.

— Ești sigur că e o idee bună? L-am întrebat atunci când și-a dat jos și pantalonii uzi și i-a aruncat în coșul cu rufe.