Isayah

42 Sincronizare de inimi

Uneori crezi că ceea ce știi tu este adevărul. De multe ori mintea ne înscenează totul de frică, pentru că este ușor să accepte un scenariu închipuit dar familiar decât unul nou, chiar și fericit sau potrivit pentru noi.

Dar ce nu am știut până acum câteva secunde, este că diferența între a fi in viață și a trăi nu o realizăm decât în momentele potrivite sau atunci când suntem cu adevărat pregătiți să renunțăm la pilotul automat.

Telefonul nu sună, nici prima nici a doua și nici a treia oară. În ciuda puterii interioare pe care o simt, un monstru nou, venit din întuneric își face cuib în pieptul meu și-mi strânge inima într-o gheară nemiloasă. Îi simt ghearele străpungând fiecare strat si cu cât strânge mai tare, rămân fără aer, căzând în propriul abis, într-un labirint de unde nu cred că am puterea să ies singură.

Respirație îmi devine agitată și nu reușesc să-mi păstrez calmul. Mă sprijin de peretele din spatele meu și încerc să gasesc cu disperare scările pentru a ieși, altfel voi muri sufocată aici.

Lacrimile mă lasă fară grai și îmi ard pielea. Aș vrea să reușesc să le șterg dar mâinile nu mă asculta. Picioarele deși stiu drumul au început să tremure și simt ca nu mai sunt ale mele.

Sunetul din urechi, desi e mut îmi provoacă o vibrație ce imi zdruncină tot capul. Reușesc sa ating primul perete de la baza scarilor si fara sa stiu cand am pierdut complet controlul, adorm in linistea din spatele durerii. Simt o ultima lovitura pe partea exterioară a corpului inainte să ma predau cu totul monstrului ce abia incepea sa se hraneasca cu parti din tot ceea ce sunt eu in viziunea lui demonica.

Știi momentul ala cand simti liniste dar durere in suflet? Cand o porti cu tine peste tot, o dai cu parfum si nu o lasi la vedere?

Sunt pe un pat cu cearceafuri reci. In mâna stânga am o branulă si sunt conectată la niște aparate care scot un sunet care par ca se afla mai in agonie decat inima mea sparta in mii de piese urate. Ma tem sa deschid ochii si totusi o fac usor sperand sa fiu singura.

Langa mine se afla Isayah și mă priveste cu blândete dar cu o cuta intre sprancene care prevesteste ceva rau, ca atunci cand urmeaza sa ti se tina un intreg discurs din care tu trebuie sa iesi cu lectia învatată.

Închid ochii, totul a durat o fractiune de secunda si ma rog doar sa taca. Nu cred ca mai pot auzi melodia vocii lui fara sa ma spulber, aici in fata lui.

- Bună si tie Adagena, m-ai speriat de moarte...eu...

Discursul lui este intrerupt de un doctor care nu pare să aibă mai mult de treizeci și cinci de ani și pentru prima oara in viata mea sunt fericita sa vad un halat alb cu buzunare pline de obiecte necesare pacientului.

- Bună Adagena, eu sunt Ermil și pare că am venit la momentul potrivit. Isayah, crezi că ne poti lasă singuri doua minute?

Fără să spuna ceva, supus si umil, Isayah de ridică insa aparatul incepe sa piuie teribil. Socul de pe fata lui ma frange iar el se apropie intr-un mod mult prea rapid pentru o fiinta umana. Aparatul se linisteste insă roseata din obrajii mei se accentueaza deoarece ma simt tradată de micul aparat ce-i spune cata nevoie am de fapt de el. Gândul ca o sa stric totul imi da fiori si ameteala. Doctorul observa reactiile noastre si il priveste intens pe Isayah, rugandu-l sa se apropie si departeze de mine de mai multe ori, soptind doar interesant parca pentru el.

- Haide Ermil spune ceva omule!

- Isayah oricat de bun prieten imi esti trebuie sa te rog sa pleci cateva momente!