Isayah

2. Revedere cu scântei

     Tot ce aud este căsuța vocală. Închid și apelez din nou.
Încep să tremur, sunt într-un aeroport imens și nu știu unde trebuie să ajung. Simt cum mă înțeapă ochii în urma lacrimilor ce vor să iasă, clipesc de câteva ori și încerc să nu mă mai gândesc la cât de proastă este ziua mea.

     Îmi iau o cafea cu lapte și îmi car bagajele într-o zonă de așteptare cu multe scaune albastre pe care mă și așez.
Probabil ar fi trebuit să îmi anunț părinții, să fac ceva dacă nu vreau să-mi petrec ziua aici, dar aleg să îmi savurez cafeaua în liniște și apoi voi găsi o soluție.

     Încerc pentru ultima oară să apelez numărul și spre surprinderea mea de data asta sună.

      —Da? Aud o voce frumoasă dar posesorul ei pare extrem de nervos .

     —Bună, nu știu cine ești dar mama mi-a lăsat numărul tău ca să mă iei... 

     —Sigur că ți-a lăsat, nu sunt eu un afurisit de taxi?

     —Uite, nu eu am cerut să mă ia cineva, spune-mi măcar unde trebuie să ajung și mă voi descurca... 

     —Doar așteaptă-mă acolo, nu e ca și cum ai putea să mă ratezi! Spune râzând.

     Ezit să răspund și simt că mă înroșesc de nervi atunci când aud râsul unei fete ce îl strigă... deci de asta aștept eu? Ca el să termine cine știe ce?

     —Mai ești acolo? Nu am timp de pierdut!

     —Voi fi în zona de fumat! spun și închid telefonul.

      Trec treizeci de minute și observ o mașină neagră cum parchează dintr-o mișcare și din ea coboară doi băieți. 
Îi analizez cu atenție, unul din ei este blonduț, înalt, cu un corp bine lucrat și îmbrăcat într-un trening gri, însă celălalt mi-a atras atenția cu adevărat.

     Este îmbrăcat într-un tricou negru ce i se așează perfect pe piept și abdomen, oare băiatul ăsta dormea la sala? 
Părul era scurt dar răvășit probabil își tot trecuse mana prin el, iar blugii negrii erau clar o ediție limitată de la Armani. 

     Cunosc o pereche de la depărtare pentru că eu am modelul feminin... însă nu asta mi-a atras atenția cu adevărat ci ochii lui... ochii lui erau deschiși, cumva un caramel topit? Iar acel caramel avea reflexii verzi? Erau atat de luminoși și clari încât nu am puterea sa îmi mut privirea de pe fața lui.

     Am simțit că mi s-a tăiat respirația când privirile ni s-au intersectat. 
Adică l-am văzut o singură dată pe tipul ăsta, era un copil nervos și arogant care ura aproape orice. Dar acum era un bărbat, și la naiba era extrem de atrăgător.
Îi priveam buzele trandafirii în timp ce trageam din țigară și mă gândeam cum ar fi să i le simt dacă ar... gândurile mi-au fost întrerupte însă de o voce arogantă și rece.

      —Dacă ai terminat cu holbatul, ar fi cazul să mergem! 

     —Stai liniștit am văzut mai bine! Spun râzând, adică nu e ca și cum nu își dăduse seama că mă holbam la ei așa că mă prefac indiferentă și mă îndrept spre mașină.

     —Bună, eu sunt Adagena! Spun ușor timidă spre băiatul blonduț.

     —Tu ești faimoasa Adagena?

     —Faimoasă? Eu faimoasă? Încep să rad cu adevărat. Oare i-a povestit ceva?

     —Poate ar fi cazul să îți ți gura Chris înainte să ti-o închid eu! Spune vocea aia rece.