Isayah

30. Plaja de sticlă

       Timp de câteva ore m-am plimbat pe străzi și nu am știut în ce direcție ar trebui să mă îndrept în așa fel încât să fug de amintirea lui.
Seline a fost cea care m-a convins să mă întorc acasă și cu ultima putere am făcut-o.
Am verificat toate zborurile și am aflat că este posibil ca sosirea lui să dureze destul de mult. 
Primul zbor este peste o săptămână la un preț exagerat și nu știu dacă el și l-ar permite cu adevărat în acest moment.

     Părul meu este încurcat iar fața nu îmi mai transmite nimic. Ochii violet îmi sunt goi iar buzele sunt uscate deși peste ele s-au prelins multe lacrimi.
Îmi așez mâna pe oglinda din fața mea, încercând să mă încurajez să părăsesc această cameră înainte să mă sufoc… deși am fix trei zile de când stau închisă mă simt de parcă a trecut o eternitate.
Tresar atunci când o simt atât de rece și realizez că știu ce trebuie să fac.

     Îmi iau în grabă o rochie purpurie și niște sandale negre fără toc în picioare. Îmi pun ochelarii de soare și iau doar cheile mașinii lui Chris. Mă strecor din casă exact ca o adolescentă ce fuge la o petrecere în toiul nopții, nu pentru că aș face ceva greșit ci pentru că nu sunt pregătită să mă prefac că sunt bine. 

     Chris și Seline sunt afectați de întreaga situație și s-au oferit să mă ajute. Seline mi-a promis o seara a fetelor de neuitat iar Chris mi-a oferit pentru o vreme mașina lui și un loc permanent de dormit. Sunt niște prieteni adevărați însă nu am de gând să le stric începutul poveștii de dragoste cu suferința mea.
Mi-au acordat spațiu așa cum le-am cerut așa că o să fiu nevoită să vorbesc cu ei… dar nu azi.

     Conduc douăzeci de minute până ajung la destinație. Trebuie să îmi pun gândurile în ordine și simt că aici este locul potrivit. Îmi las sandalele în mașină și pășesc timidă pe covorul multicolor ce reușește să îmi taie respirația.
În fața mea se află plaja de sticlă, ce creează un peisaj care mă face să uit de ce sunt aici.

     Miliarde de reflexii colorate, imitând pietrele prețioase stau în fața mea, făcându-mă să vreau să le ating pe fiecare în parte.
Pășesc pe ele și simt un fior rece atunci când le simt reci în talpă.
Cu cât înaintez spre valurile uriașe din fața mea sunt vrăjită de o culoare în mod special… verde.
Mă aplec și cu greu reușesc să aleg doar două pietre de sticlă.

     Plaja este pustie în locul în care mă aflu așa că renunț la rochie și mă așez pe malul mării lăsând fiecare val să lovească în voie pielea mea încinsă de soare. 
Când mă obișnuiesc cu valurile reci, îmi las rochia și cele două pietre undeva lângă o stâncă mică și mă îndrept grăbită spre apa cristalină ce sper să îmi aducă liniște preț de câteva minute.

     Pășesc cu teama atunci când simt apa aproape de umeri dar nu mă opresc până când nu sunt forțată să o fac. Privesc în jurul meu și închid ochii savurând sunetele din jur. Am uitat să mă bucur de orice lucru mic iar asta mă face să îmi amintesc că eu nu sunt așa.
Îmi desfac părul și las marea să îl mângâie, încep să mă relaxez și evit să înghit vreun strop din apa mult prea sărată atunci când încerc să îmi țin respirația și să plutesc în voie.

     Nu știu să înot dar pot să plutesc minute bune atunci când apa este suficient de sărată încât să mă țină la suprafață. Las aerul să iasă din plămâni și închid ochii contopindu-mă cu tot ce mă înconjoară. Zâmbesc când văd că am reușit și privesc cerul senin și pescărușii care scot niște sunete plăcute ce îmi gâdilă urechile.

     Mă aflu într-o plută perfectă iar urechile îmi sunt invadate de apă, lucru care nu mă sperie nici măcar atunci când îmi dă impresia că fiecare val îmi șoptește ceva și îmi distorsionează auzul.
E ciudat că în momentul în care o parte din mine s-a rupt, o alta a apărut. Nu știu dacă e nebunie, dar nu simt că mă mai tem așa cum am făcut-o în piscina lui Isayah.