Iluzia Realităţii

Tăbliţele Timpului (Iluzie)

        Era noapte. Noaptea în care avea să se decidă totul. Limbi uriașe de foc, ca niște viermi încolăciți unul într-altul, șerpuiau pe cerul acoperit de nori, oferind o lumină bolnavă. Profetul se afla alături de noi, cei care supraviețuisem zilei judecații și ne refugiasem în ultima cetate a oamenilor liberi. Cu mic, cu mare ne adunasem în jurul său, iar el ne vorbea deschis, ne încuraja și ne oferea vorbe înțelepte. Ne îndemna la luptă, dar nu ne promitea izbânda. Nu se credea zeu; se știa muritor, cu o povară uriașă pe umeri. Soarta îl alesese să ne conducă, iar el se plecase înainte ei.

        Ne bucuram de prezența lui. Profetul ne inspira, ne insufla speranță și ne ținea uniți. Era precum un rege din vechime din cărțile sfinte. Nu exista vreun dubiu în mintea mea că fusese trimis să ne arate calea, deși astfel de lucruri mi s-au părut întotdeauna niște nerozii.

        Deodată, s-a făcut liniște. Atât de liniște pe cât era posibil într-o cetate înconjurată de inamici nerăbdători să înceapă asaltul final. Strigătele lor batjocoritoare și urletele camarazilor care căzuseră pe mâinile lor ajungeau la noi precum un cor infernal, de parcă jos, la poalele dealului, se afla însuși Satan, schingiuindu-i pe păcătoși. Dar în grupul nostru restrâns era liniște. Profetul terminase de împărțit vorbele sale înțelepte, iar cuvintele acestuia acționau ca o barieră menită să țină la distanță efectele negative pe care le avea asupra psihicului nostru atrocitățile comise de semenii noștri bolnavi.

        A descălecat și a pornit printre oameni, care se trăgeau din fața lui pe măsură ce înainta. L-am urmat, împreună cu cei doi comandanți ai săi. Nu aveam un titlu și nici nu îndeplineam vreo funcție importantă în micuța sa armată, dar, dintr-un motiv cunoscut doar de el, întotdeauna se consulta cu mine înainte să ia o decizie importantă. Era o onoare, desigur, una pe care consideram că nu o merit.

        S-a oprit lângă parapet, iar noi ne-am alăturat; cei doi comandanți la stânga lui, eu la dreapta. Glasurile celor de jos răzbăteau cu mai mare putere aici, iar priveliștea care se întindea înaintea noastră era terifiantă. Pământul se cutremura sub marșul soldaților, iar aceștia se scăldau într-un lac format din sângele celor răpuși. Erau atât de mulți! Imposibil ca mica noastră armată să le facă față. Dar nu exista vreunul între noi care să dea înapoi, asta o știam. Trebuia să luptăm. Era noaptea în care avea să se decidă totul, soarta noastră și a întregii umanități.

        — Cum crezi că ar trebui să acționăm? a întrebat Profetul și s-a întors către mine.

        — Ar trebui să ieșim și să-i înfruntăm, i-am răspuns fără să gândesc, căci imaginea din fața ochilor mă marcase puternic, iar eu îmi doream răzbunare.

        — Nu te știam așa războinic, m-a mustrat el. Acest curs de acțiune este o imprudență, nu ești de acord?

        — Ba da, am răspuns jenat și mi-am plecat capul. Nu știu ce m-a apucat... Poate că toată atmosfera asta mă afectează într-un fel pe care nu-l înțeleg. Este prea multă presiune în jur...

        — Întotdeauna ai fost mai sensibil, a încuviințat Profetul. Dar o să vină vremea când o să-ți găsești echilibrul. Acum, spune-mi, care e părerea ta adevărată? Ce-ți spune sufletul? Cum ar trebui să acționăm?

        Am privit dincolo de oceanul de soldați, ochii mei întâlnind turnurile de metal din depărtare, care se pierdeau în cer, printre limbile de foc, și am spus:

        — Sunt mulți. Foarte mulți. Nu avem nicio șansă în fața lor, dar dacă am ajunge cumva în Capitală, i-am putea opri.

        — Cum? s-a interesat unul dintre comandanți, un bărbat voinic, cu privirea ageră. Numele său era Brenn... sau ceva de genul. Nu am dat niciodată importanță numelor, pentru că am reținut mereu oamenii după chip.