Iluzia Realităţii

Secretul fotografiei (Iluzie)

        O poză. Nimic mai mult, nimic mai puțin; doar o poză. O fotografie care mi-a schimbat viața.

        Îmi aduc aminte și acum ziua în care am găsit-o. Era chiar ziua în care am împlinit nouă ani. Ca aproape orice copil la această vârstă, m-am trezit dis-de-dimineață cu gândul la cadouri și am alergat cât m-au ținut picioarele până ce am ajuns în camera de zi. Știam deja că părinții mei aveau să organizeze o petrecere, cum făceau în fiecare an de altfel, așa că eram foarte entuziasmat.

        Dar toată fericirea mi-a dispărut ca prin farmec atunci când am găsit casa goală, adâncită într-o liniște deplină. Nu m-am speriat, eram deja băiat mare, așa cum îmi tot reamintea mama de fiecare dată, dar entuziasmul mi s-a transformat rapid în dezamăgire. Apoi mi-am zis că poate părinții mei au plecat să cumpere tot ce aveau nevoie pentru petrecere și nu s-au întors încă. Cu siguranță că așa trebuia să fie. Trebuia doar să-i aștept să se întoarcă, apoi urma să petrecem, să suflu în lumânările de la tort și să primesc cadouri.

        Ușa de la intrare s-a deschis brusc, iar în pragul ei și-a făcut apariția domnișoara Valeria.

        — Damian! Ce e cu tine atât de devreme în picioare?

        Părinții mei apelau adesea la serviciile domnișoarei Valeria atunci când plecau pe undeva. Chiar dacă mama îmi tot reamintea că eram băiat mare, nu avea încredere să mă lase nesupravegheat.

        Privind înapoi, îmi dau seama că am fost un copil tare curios și neastâmpărat. Stricam tot ce-mi nimerea în mâini, apoi încercam să-l fac să funcționeze iar. Desigur, de cele mai multe ori nu-mi reușea, dar era ceva în curiozitatea mea care îi amuza și intriga pe părinții mei, motiv pentru care nu eram niciodată pedepsit pentru astfel de năzdrăvănii.

        Bineînțeles, asta nu înseamnă că aveam voie să fac orice îmi trecea prin cap, dar atâta timp cât nu aruncam casa în aer, totul era în regulă. Iar pentru a se asigura că acest lucru nu avea să se întâmple, domnișoara Valeria acceptase rolul de înger păzitor.

        După coșul gol pe care-l ținea într-o mână, mi-am dat seama că domnișoara Valeria fusese afară ca să întindă rufele. M-am grăbit să-i răspund, simțindu-mă iar entuziasmat. Aveam și motiv, doar era ziua mea.

        — Vreau s-o ajut pe mama... S-o ajut să pregătească totul!

        — Despre ce tot vorbești? Damian, părinții tăi sunt plecați. Au avut ceva urgent de rezolvat și nu se vor întoarce până mâine seară.

        — Dar... Dar azi e... am vrut să protestez, dar parcă întreaga lume mi s-a prăbușit precum un castel construit din cărți de joc.

        Am simțit cum lacrimile îmi umezesc ochii. Nu voiam să plâng de față cu domnișoara Valeria, așa că i-am întors spatele și am apucat-o pe scări, dorindu-mi să ajung cât mai repede în camera mea. Părinții mei uitaseră de ziua mea și plecaseră. Nu era corect!

        — S-a întâmplat ceva? am auzit vocea domnișoarei Valeria.

        — Nu... am îngăimat un răspuns pe care nici nu sunt sigur că l-a auzit.

        Am ajuns în camera mea și m-am trântit în pat. Eram supărat. Dar, așa cum sunt copiii, schimbători, după minute bune de scânceală înfundată mi-a trecut. M-am dat jos din pat și m-am apucat de distrus lucruri. Atunci când m-am plictisit, mi-am luat cartea preferată, „Poveste fără sfârșit", și m-am întors în vârful patului, unde am început să citesc.