Iluzia Realităţii

Discreminare (Provocare)

        Această poveste a apărut în urma unei provocări. Întâmplările și personajele sunt pură ficțiune (cică!), iar orice asemănare cu specimene adevărate este pură întâmplare (chiar credeți asta?). Povestea conține limbaj licențios pe alocuri cenzurat (toată lumea știe să completeze cele trei puncte de suspensie) și atac la persoană și etnie. Nu vă convine? Mi se rupe! Mi se rupe, pentru că și lor li se rupe de noi, iar atâta vreme cât sunt român am dreptul să-i judec pe cei care se vor a fi români și ne pătează imaginea iremediabil. Acestea fiind zise, citiți pe propria răspundere. Lectură plăcută!

        Cred că ați auzit cu toții de păcălicii ăia care te opresc pe stradă sau îți bat la ușă și te jecmănesc pe față, fără să-ți dai seama măcar (sau uneori cu bună-seamă, dar ce să le faci?). Nu? N-ați auzit? Eh, nu-i nimic, n-ați pierdut cine știe ce. Și oricum, chiar și dintre cei care au auzit, puțini sunt cei care iau în serios astfel de povești. Dar ce te faci când ți se întâmplă chiar ție? Ei bine... atunci parcă nu-ți mai par așa de fabulații știrile de la opt seara. Dar să încep cu începutul, ca să priceapă tot românul.

        Se făcea că era o zi călduroasă de iunie, cu vreo doi ani în urmă. Mă aflam într-un BMV nou-nouț, în drum spre mare, cu Mihai, cel mai bun prieten. Nebunul abia își cumpărase mașina și, fericit nevoie mare, a zis că nu i-ar strica un drum de probă, iar nouă o vacanță scurtă. Cum nici nu mai știam ce-i aia concediu (de, trăim în România, iar aici șefii când aud că angajatul vrea concediu zici că le-a dat faliment firma, sau i-ai lovit cu tesla în bijuteriile coroanei), am zis că nu era o idee rea, așa că m-am băgat imediat la combinație. Aveam deja patru prieteni care pierdeau vremea prin Constanța, așa că picase tocmai bine.

        Zis și făcut. Fără prea multe pregătiri, ne-am suit în mașină și am gonit-o pe autostrada Soarelui. Și uite ce mergeam noi de vreo jumătate de oră, fără bătaie de cap, cu viteza legală (sau pe aproape, cine-și mai amintește), când ne-am trezit cu un Mercedes pe partea stângă, depășindu-ne cu talent. Nimic interesant în asta, că doar există sute de nebuni care rup motorul în două pe autostradă, dar Mercedes-ul acesta era puțin mai special. Iar primul care a remarcat asta a fost Mihai.

        — Băi Vlade, ia fii atent la Merțanul ăla! Încearcă să-i numeri pe ăia dinăuntru, trăiți-ar ție!

        Am făcut cum mi-a zis. Probabil vă întrebați care era faza cu Mercedesul respectiv. Țin să vă spun că mașina părea una de-aia de la circ în care s-au înghesuit treizeci de oameni într-un mod doar de ei știut; mai exact, stăteau unul peste altul, în fel și chip, o familie întreagă de rromi autentici.

        — Câți sunt, frate?

        — Am numărat opt, am răspuns nehotărât, dar sigur am ratat vreunul. Sau poate doi.

        — Ia fii atent la ăsta. Vrea să se bage în fața noastră.

        Într-adevăr, Mercedesul trecuse pe banda noastră și parcă mai redusese din viteză.

        — Intră pe banda cealaltă și tai-o! am zis. Nu-mi place.

        În momentul acela, Mihai a dat să facă așa cum i-am zis. Dar probabil că șoferul și-a dat seama, așa că a încetinit brusc, iar până să apuce Mihai să încerce vreo manevră, cele două mașini s-au tamponat, nu foarte brutal, dar destul cât să sară portbagajul Mercedes-ului, iar dinăuntru, precum Cheetah, un somalez slab, speriat ca de bombe, a făcut pe saltimbancul ținându-se de te miri ce de prin portbagaj, apoi a zbughit-o pe lângă mașină imediat ce aceasta s-a oprit.