Iluzia Realităţii

Limitele Imaginației (Iluzie)

        Ți-ai dorit vreodată ca cei din jurul tău să dispară, să rămâi singur, doar tu și... păi, tu și natura? Haide, recunoaște, ți-ai dorit! Ba chiar te-ai gândit și cum ar fi, ce ai face toată ziua, cu ce ți-ai ocupa timpul. Nu? Bine, dacă nu vrei să recunoști, treaba ta.

        Eu m-am gândit. De prea multe ori, aș putea spune. M-am gândit ce bine ar fi dacă aș rămâne singur pe pământ, dacă toți ceilalți oameni ar dispărea... Puf! Magie. S-ar transforma cu toții în confeti. Nu! Mai bine în coli de hârtie care să le poarte chipul, să pot să le adun pe toate, să le fac stivă și să le depozitez într-un loc sigur... în Fort Knox, poate. Vorba aia, protejăm tot ce avem mai de preț. Și, de fiecare dată când aș avea chef să le văd mutrele schimonosite, aș lua cu mine un tocător de hârtie, l-aș pune în mijlocul depozitului și mi-aș alege victima.

        — Bună ziua, doamnă Lane! Ce zi frumoasă, nu-i așa? Ce vă mai fac copiii? Da, da, pușlamalele alea două care mă prindeau la colț de stradă, după terminarea cursurilor, și îmi luau toți banii. Eh, nu, lăsați acum, nu e nevoie să mi-i dați înapoi. Ce-a fost a fost, nu e bine să purtăm ranchiună. Nu ziceați dumneavoastră așa de fiecare dată când veneam acasă cu ochiul vânăt? Vai, dar parcă nu arătați prea bine azi! V-ați albit așa, dintr-odată. Și parcă ați mai pus câteva kilograme. Nicio grijă, vă ajut eu să scăpați de ele imediat. Am adus cu mine un aparat minune, Tocătorul 2000, te scapă de kilogramele în plus cât ai clipi!

        Tsssc! Și o tăiem pe doamna Lane de pe listă.

        — Ah, domnule Hughes! Ce vă mai face artrita? Ce anume? Cum o mai duc câinii dumneavoastră? Fiți fără grijă domnule Hughes, am avut eu grijă de ei. Vă amintiți cum mă mai alergau ei pe stradă și cum mă mușcau de pantofi și de pantaloni? De fericire, desigur. Ah, și cum urlau ei drăgălașii în fiecare noapte de ziceai că aveau luna pictată pe retină... Eh, dar acum sunt alți oameni. Pardon, câini. Nici nu i-ați mai recunoaște. Cum de ce? Stați să vă zic. I-am dus la zoo și i-am cazat lângă lei și lângă tigri. S-au integrat perfect, vă spun. Miaună de fericire de fiecare dată când mă duc să-i hrănesc. Ah, și Spike, dulăul ăla mare, s-a tuns. I-a tras leul o cărare pe mijloc... Eh, i-a dat puțin sângele, dar cică așa se poartă, bad boy. Nu, lăsați, lăsați, e plăcerea mea să am grijă de ei, nu e nevoie să mă plătiți. Se poate, domnule Hughes? Ah, dar m-am luat cu vorba și mă gândesc că poate aveți treabă și eu vă rețin. Văd că și dumneavoastră ați luat în greutate. Bătrânețea, știu. Dar am eu remediul perfect.

        Tsssc! Și îl tăiem de pe listă și pe domnul Hughes.

        — Domnișoară Nico, nici nu v-am observat acolo în obscuritate. De ce v-ați ascuns așa? Ce anume? Nu mă mai recunoașteți? Ah, îmi pare rău, am uitat că existam doar atunci când aveați nevoie de ajutor cu temele. Cum, cum? O întâlnire? Nu, sunt un om ocupat, domnișoară, nu am timp de asemenea prostii. Da, m-am maturizat între timp, am devenit om de casă. Știți cum e, unii cresc, alții se veștejesc. Ah, dar nu insinuam nimic, domnișoară. Ce e drept, spațiul acesta închis nu vă ajută tenul. Nicio grijă, însă, am adus cu mine ajutoare. O avem aici pe domnișoara Vaselină și pe domnul Catran. Numai o clipă... Gata! I-a uitați ce ten bronzat aveți acum. Dar dinții ăia... Nu, nu! Trebuie să facem ceva pentru ei, nu-i așa domnule Catran? Ia să vedem. Bingo! Dacă v-ați putea privi acum într-o oglindă, ați albi de încântare. Arătați ca Pocahontas care s-a pupat cu un autobuz. Cum adică e un dezastru? Dar stilul bot de mașină e la mare modă acum. Eh, nu-i nevoie să-mi mulțumiți, domnișoară, a fost plăcerea mea. Data viitoare o să aduc ceva și pentru ochi, că parcă și-au mai pierdut culoarea, sărăcuții. De la lumina asta bolnăvicioasă, așa-i.

        Pe domnișoara Nico nu o tăiem de pe listă, dar o punem deoparte pentru... intervenții ulterioare.

        — Da, domnule Smith? M-ați strigat? Îmi pare rău, nu v-am observat acolo în spate, printre toți motocicliștii ăia. Cum adică v-au făcut cu ochiul? Nu, sunt sigur că glumeau, domnule Smith, nu ar face așa ceva niciodată. Cum mai e magazinul dumneavoastră? Mai plin de viață ca niciodată, vă rog să mă credeți. Chiar acum am lăsat un grup de cimpanzei să facă curat și să aranjeze marfa la rafturi. Nu, stați liniștit, nu o să aveți probleme, am negociat un contract avantajos. Eh, acum nu voiam să vă spun, dar dacă insistați... Da, am avut câteva incidente neplăcute, dar le-am rezolvat. Rinocerul s-a enervat că i-a bătut cimpanzeul pe casa de marcat două pachete de țigări în loc de unul, așa că a spart un geam, iar elefantul a înfundat toaleta. Ceea ce-mi aduce aminte, domnule Smith, nu mai avem hârtie igienică... Vă supărați? Nu? Știam eu că sunteți de treabă.

        Pe domnul Smith îl împăturim frumos și-l păstrăm pentru mai târziu.

        — Eh, și am ajuns și la dumneavoastră, domnișoară Emily. Vai, dar ce bine arătați astăzi! Parcă v-a zdrobit un bolovan, nu alta. Și ce...

        — Luke, nu mai visa cu ochii deschiși, că nu pentru asta te plătesc, neisprăvitule! Pune mâna pe mop și fugi la raionul șase. Un idiot a spart o sticlă de vin. Vreau să freci podeaua aia până strălucește ca Marea Piramidă?

        — Bineînțeles, domnule Smith! Imediat, domnule Smith! Am și plecat. Nu o să mai găsiți o picătură de vin pe jos, domnule Smith.

        Și uite așa te întorci înapoi la realitatea de rahat în care trăiești. Și unii mai au tupeul să spună că imaginația nu are limite. Aiurea! Eh, dar măcar rămâi cu speranța... și cu hârtia împăturită.