Iluzia Realităţii

Întâlnire cu diavolul (Iluzie)

        Nu așa plănuisem să-mi petrec după-amiaza zilei de astăzi, dar foarte rar se întâmplă să iasă lucrurile așa cum îmi doresc eu. Am să încep această scurtă povestire cu o întrebare: Ați fost vreodată la un control medical pentru medicina muncii? Probabil că pentru cei mai mulți dintre voi răspunsul este nu. Sunteți prea mici pentru acest lucru, așa că înțeleg. Nu ați pierdut nimic deosebit, vă asigur. Pentru cei care răspunsul este da, am un singur lucru de zis: sper că ați avut parte de o experiență mai plăcută decât a fost a mea.

        Am fost astăzi la medicina muncii, așa cum mi s-a cerut. Am ajuns la policlinică înainte de ora stabilită, pentru că na, am zis că e frumos să fiu mai mult decât punctual. Am vorbit cu o domnișoară tare drăguță la recepție, care mi-a confirmat programarea și m-a trimis apoi la cabinetul doamnei doctor. Toate bune și frumoase până aici.

        Era ora unu când m-am așezat pe scaun ca să aștept să se facă și jumătate, ora la care fusesem programat pentru control. Mi-am deblocat telefonul și m-am apucat să citesc, că și-așa nu prea am avut timp pentru așa ceva în ultima perioadă. Nu au trecut două minute, că doamna doctor a ieșit din cabinet și mi-a înmânat testul psihologic, spunându-mi că dacă tot am ajuns mai devreme, măcar să nu pierd timpul degeaba. Nici că se putea mai bine, m-am gândit eu. Deja îmi imaginam că o să scap mai repede și o să am timp să-mi văd de treaba mea, ceea ce mi-a ridicat moralul. Țeapă! Când viața are chef să ți-o tragă, nu te anunță înainte, ba chiar te lasă să crezi că ți-e prietenă, ca apoi să te prindă la înghesuială și să te călărească mai ceva ca la rodeo.

        Dornic să termin cât mai repede, am luat foile respective și m-am apucat să rezolv... ce mama dracului erau alea, că numai teste nu erau. Nu am să spun nimic despre prima parte, pentru că o să revin cu amănunte ceva mai încolo, așa că am să trec direct la partea a doua. Doctorul, cine știe ce deștept cu unșpe mii de diplome, denumise testul Labirintul de Linii. O să vă spun drept, nu era altceva decât un pătrat cu douăzeci și cinci de linii șerpuite, aruncate laolaltă ca niște spaghete, încolăcite ca niște șerpi în sezonul de împerechere, care porneau din partea stângă din dreptul unui pătrat numerotat și ajungeau în partea dreaptă, la unul dintre pătratele goale, pătrate care trebuiau completate de către fraierul... mă scuzați, participantul la test.

        Am început să râd ca un prost când am văzut așa ceva. Rezolvam astfel de idioțenii când aveam zece ani, pe vremea când mă jucam pe NES sau SNES, jocurile acelea cu adevărat bune, care îți puneau mintea la încercare, nu prostiile din ziua de azi. Mă jur că am vrut să întreb pe cineva de acolo dacă aveau și versiunea 3D, că pe-asta o rezolvasem deja de prea multe ori.

        În fine, am încercat să rămân serios și am rezolvat testul... Îmi cer scuze, dar mă apucă râsul numai când numesc prostia aia test. Nu mi-a luat mai mult de trei minute să dezleg spaghetele și să unesc punctul A cu punctul B... Să-mi bag picioarele dacă nu râd ca un prost chiar acum, când scriu aceste rânduri! Chiar nu pot să fiu serios, îmi pare rău. Cred că înțelegeți mai bine dacă vă spun că am apucat șerpii de coadă și i-am despărțit unul de altul, plasându-i într-o cușcă numerotată. Mamă, ce tare sunt! V-a plăcut, nu? Gata cu primul test. Și nici nu mi-au dat un Chupa Chups, cum fac în filme...

        Am întors foaia, și rău am făcut. Am găsit acolo un tabel cu douăzeci de întrebări stupide. Ești deprimat? Te simți inutil? Te simți depresiv? Te doare-n cur? Da, de voi și de testul vostru, așa voiam să le răspund (ultima întrebare nu se găsea în tabel, dar eu consider că trebuia să fie acolo). Mai tare era că aveai variante de răspuns: deloc, puțin, mediu, mult, foarte mult. Era un test grilă la care știai răspunsurile corecte, dar mai știai și că nu trebuia să răspunzi sincer, pentru că pe angajatori și pe doctori nu-i interesează adevărul. Ați observat cât de des suntem puși să mințim ca să menținem iluzia unei lumi perfecte?