Iluzia Realităţii

Cântecul sirenei (Provocare)

        Era o zi însorită, fără urmă de nori. Vaporul despărțea cu mândrie valurile, iar pasagerii se bucurau de briza plăcută care traversa puntea. În depărtare se vedea Constanța.

        O tânără domnișoară, cu pletele ondulate, cafenii, fluturându-i în vânt precum un drapel, se credea probabil pe titanic, înfruntând marea cu ochii închiși și mintea pierdută. La stânga ei, menținând o oarecare distanță, un tânăr la costum nu o scăpa din ochi, purtând privirea caracteristică a masculilor care au greșit, dar care nu ar recunoaște-o niciodată. La dreapta ei, semeț ca un munte și solid ca un urs, un bărbat între două vârste, cu barba neagra, scruta orizontul, aruncând din când în când câte o ocheadă celor doi.

        Deși nu se antrenase în discuție nici cu ea, nici cu el, se tot împiedicase de cei doi pe tot parcursul călătoriei și îi deveniseră dragi. Spiritul tineresc care sălășluia în interiorul lor îi aducea aminte de zilele sale de glorie, biruite și apuse într-un timp de mult uitat.

        Tânăra deschise ochii, adulmecând cu nesaț briza marină. Câțiva pescăruși orchestrau un dans ciudat pe cer, deranjați poate de zarva monștrilor de metal care trasau dâre învolburate pe albastrul de azur. Bătrânul oftă imperceptibil și se trase mai aproape de fată, moment în care tânărul privi în direcția lor cu coada ochiului și își ciuli urechile ca o potaie la stână.

        — E frumoasă marea, așa-i?

        Tânăra nu răspunse imediat. Atenția îi era furată de un pescăruș care plana la mai puțin de un metru de apă, plin de grație ca un pilot de vânătoare experimentat. Apoi, atunci când pescărușul își întrerupse brusc demonstrația, deranjat de zgomotul unei șalupe, fata întoarse capul pe jumătate pentru a-și privi în ochi interlocutorul.

        — Frumoasă și învăluită în mister. O lume într-altă lume, aș zice.

        Bătrânul încuviință, mustăcind încântat.

        — Așa este. Străbatem mările și oceanele de mii de ani, dar încă nu le-am pătruns secretele. Și poate nici nu o vom face vreodată.

        — Poate că totuși, într-o bună zi... declară ea visătoare.

        Bătrânul râse zgomotos, gest care aduse câteva cute pe fruntea fetei.

        — Pentru asta am avea nevoie de mai mulți oameni ca tine, domnișoară. Bag de seama că marea-ți e ca o a doua casă, iar respectul tău pentru lumea apelor este nemărginit. Așa ceva găsești foarte rar, fata mea.

        Fruntea tinerei se descreți pe dată. Oferi un zâmbet timid bătrânului, apoi spuse:

        — Numele meu este Lucia, domnule. Mi-ar face deosebită plăcere să-l aflu pe al dumneavoastră.

        Bătrânul făcu un pas în față, îi prinse palma și i-o sărută fin, gest care o surprinse pe Lucia cu o neașteptată roșeață în obraji.

        — Îmi poți spune Davus, domnișoară.

        Lucia retrase mâna și înclină capul în semn de respect. Bătrânul prinse în zâmbetul ei bucuria momentului, iar în privirea înflăcărată a tânărului nerăbdarea care-l subjuga.

        — Nu sunteți de pe-aici, așa-i, domnule?

        Bătrânul își rezemă coatele de parapet și privi în depărtare, către portul care se mărea văzând cu ochii.