Iluzia Realităţii

O zi din viața unui scriitor (Iluzie)

        Șobolanul e mort. I-am schimbat bateriile de trei ori, dar nu vrea nici de-al naibii să dea vreun semn de viață. Foarte ciudat. Știu sigur că aseară l-am pus pe birou și încă mergea. Ori l-a dărâmat mâța, ori a avut o zi mai proastă decât mine, ceea ce nu cred că e posibil.

        În fine, e cazul să iau în seamă alte opțiuni. Mai aveam vreo doi sau trei șobolani pe undeva... numai de mi-aș aminti pe unde i-am pus. În șifonier nu sunt (nu întrebați ce ar putea căuta acolo), în dulap nici atât... A, în sfârșit! Sertarul de la birou, de ce nu m-am gândit din prima la asta? Poate pentru că nu umblu niciodată acolo. Tipic. Lucrurile pe care le cauți le găsești mereu în locurile unde te aștepți mai puțin să fie.

        Să vedem... E unul cu coadă, cam mare și cam prăfuit, și unul fără coadă, care mă îndoiesc că mai funcționează, pentru că a văzut și zile mai bune (de ce naiba păstrez toate vechiturile?). Păi, trebuie să mă mulțumesc cu cel care are coadă. Nu e foarte practic, pentru că îmi place să stau în pat cu laptopul în brațe, dar nu o să mor două sau trei zile până reușesc să cumpăr altul. Și, oricum, n-am chef să mă joc nimic, deci nu o să-l folosesc prea mult.

        Altă viață! Coada șobolanului mă cam încurcă, dar e mai bine decât să folosesc sistemul integrat în laptop. E aiurea, nu m-am înțeles niciodată cu el. Fără șobolan, laptopul e doar o altă cutie inutilă, cel puțin pentru mine. În fine, am tot ce-mi trebuie, ar fi cazul să mă apuc de treabă. Acum trece timpul și trebuie să mă pun la somn. E zece seara deja... Ce papucii lui Hercule, când s-a făcut zece? Am pierdut jumătate de oră căutând șobolanii. Pff... dacă ar trece timpul la fel de repede și când sunt la muncă, ce bine ar fi.

        Aw, berea! L-am uitat pe Timi în bucătărie, ce prost sunt. Asta e acum... Gata, s-a rezolvat. Să trecem la lucruri mai serioase. Wattpad, scrie, povestea aleasă, capitol nou. E alb și urât, așteaptă intervenția mea. Bun, toată ziua m-a obsedat o idee, a sosit timpul să o pun pe hârtie, metaforic vorbind. Cum începea... Ah, da! Ba nu, stai, nu era așa. Hmm... Mda, nu merge așa. Încă am mintea amorțită de la conversațiile pe care le-am avut la muncă cu toți țicniții care mureau de foame. Trebuie să mă relaxez puțin. Să vedem ce e pe youtube.

        Un video nou de la DF, o recomandare aiurea marca youtube, câteva videoclipuri pe care le-am vizionat zilele trecute... Oh, un review pentru un joc care o să iasă luna viitoare. Zece minute... Da, e acceptabil.

        La dracu'! E zece patruzeci. Am cam pierdut noțiunea timpului... Gata, mă pun pe treabă. Oh, videoclip nou de la Nightwish! Pe-ăsta trebuie să-l văd. Patru minute. Am pierdut patruzeci, ce mai contează patru în plus? Gata, play, oricum sunt prea entuziasmat ca să scriu.

        Zuuup! Ăsta-i telefonu'. Care naiba mă caută la ora asta? Zuuup! Bă, da' e insistent, nu glumă. Stai că-i zic eu câteva de o să mă țină minte.

        „Ai văzut știrile? Ne-am dat dracu, a venit corona peste noi. Bă, ăștia închid Bucureștiul, e serioasa treaba..."

        Of, frate... Am auzit atâtea despre virusul ăsta că mi s-a luat. Da, e periculos, pentru cei care au imunitatea scăzută, pentru bătrâni sau pentru cei care sunt deja bolnavi, dar pentru restul oamenilor e doar o răceală mai puternică (să stai în carantină e nașpa, recunosc, iar în anumite situații poate fi mai mult decât neplăcut). Și se transmite exact la fel ca o răceală obișnuită. Dacă știi cum să te protejezi de așa ceva, atunci ești zeu. Puii mei, parcă numai despre asta aud vorbindu-se. Corona în stânga, corona în dreapta. O să ajungă o glumă... cred că e deja. Dar, cum cei care ne conduc sunt niște idioți cu diplomă, tratează situația așa cum cred ei că e mai bine, și anume bagă frica în oameni degeaba.

        „Stai liniștit, omule, o să mori din cauza țigărilor cu mult înainte să te atingă corona."

        „Mi-am luat Iqos..."

        „Deci te grăbești. Încerci cumva să stabilești un record?"

        Liniște. Perfect. Acum chiar e timpul să mă apuc de treabă. E unsprezece... Trece timpul, nu glumă. Gata, fără scuze. Fără... nicio idee. Ahhhh! De ce naiba nu pot să scriu? Ce e în neregulă cu mine? Am atâtea idei când sunt pe stradă sau la muncă, apoi, când ajung în fața laptopului, nu pot să scriu decât chestii de genul: Ana are mere... și nu știe ce să facă cu ele. Clar, sunt defect...

        Zuuup! Nu din nou! Uh! O să arunc telefonul ăsta până la urmă. Ba nu, că am dat bani pe el, iar banii nu cresc în copaci.

        „Buuuuuuunăăă! Am văzut că nu dormi, așa că m-am gândit să-ți spun cât de muuuult te iubeeeeesc!"

        O colegă de la muncă. Prea mulți de u și de e în mesajul ăsta ca să nu fie vorba de o capcană.

        „Ce vrei?"

        „Poți să mă ajuți și pe mine cu ziua de sâmbătă? Trebuie să merg la țară..."

        Aha, numai la țară nu trebuie ea să meargă. Clar, o capcană, după cum am suspectat.

        „Și mie ce îmi iese la afacerea asta?"

        „Nu ți-am zis cât de mult te iubesc? Și îți rămân datoare pe vecie!"

        Pupici, îmbrățișări, inimioare, tot tacâmu', ai zice că ne iubim de ani de zile. Bine naibii că sunt cu capul pe umeri și nu mă las influențat de asemenea mesaje.

        „Fonduri insuficiente. Tranzacția a fost respinsă."

        Liniște. Clar, i-a dat eroare. Ar trebui să știe mai bine decât să-mi arunce mingea la fileu, doar ne cunoaștem de ani de zile.

        „Bine, bine. Îți plătesc ziua sau îți fac eu în altă zi când o să ai nevoie."

        „Mă gândesc și îți spun."

        Regula numărul unu: Să nu accepți niciodată ceva din prima, lași impresia că ești amabil și influențabil. Regula numărul doi: Respectă întotdeauna regula numărul unu.

        Așa, ce făceam? Ah, da, voiam să scriu... Frate, e miezul nopții! Iar eu n-am scris nimic... Să-mi bag picioarele, gata, mă las păgubaș! E și mâine o zi, poate o să am mai mult noroc. Cumva, cândva, tot o să-mi iasă...