Iluzia Realităţii

De vorbă cu Moartea (Iluzie)

        Am avut nevoie de câteva secunde ca să o recunosc. Nu o mai văzusem de ceva timp, așa că apariția ei neașteptată mi-a tulburat gândurile.

        — Surprins? Dezamăgit? Confuz? a întrebat păstrând în colțul gurii un zâmbet discret.

        — Probabil că toate trei, m-am forțat să spun, mai mult ca să nu par un obiect de decor.

        Arăta la fel ca în prima zi în care ne întâlnisem. Era o femeie tânără, zveltă, cu chipul oval și părul lung, negru ca abanosul. Trăsăturile feței ei exprimau o oarecare duritate, dar acest lucru mi se părea normal având în vedere cine era.

        — Nu te-ai schimbat deloc, am zis într-un târziu.

        — Asta înseamnă că gusturile tale au rămas aceleași, mi-a răspuns zâmbind. După tine, a făcut semn către o masă pentru două persoane.

        Ne aflam într-un pub micuț unde muzica se auzea în surdină din difuzoarele amplasate pe la colțuri, iar clienții încercau să păstreze conversațiile în spațiul meselor ocupate.

        Ne-am așezat la masă, unul în fața celuilalt. Mi-am adus aminte de toate celelalte ocazii în care ne-am întâlnit. Ea nu se schimbase aproape deloc în anii care trecuseră; eu, însă, trecusem de la stadiul de copil la cel de adult.

        — Nu poți să stai departe de mine, nu? m-a tachinat privindu-mă discret pe deasupra meniului pe care îl inspecta. Un suc de vișine, a continuat către chelnerul care parcă s-a materializat la masa noastră.

        Am zâmbit pe sub mustăți și m-am așezat cu coatele pe masă. Nu am ținut cont niciodată de bunele maniere, nu era cazul să o fac în acel moment.

        — Ești mult mai atrăgătoare decât Viața, am spus apăsat ultimul cuvânt.

        Am comandat o bere, apoi am continuat:

        — Nu mă pot abține, ce vrei?

        — Drăguț, dar trucurile astea nu funcționează pe mine, a făcut plictisită.

        — Știu, am oftat. Doar nu e prima oară când ne întâlnim.

        — Nu, nu este. Speram că ți-ai învățat lecția până acum.

        A sorbit din sucul pe care i-l așezase chelnerul în față, iar eu am privit-o oarecum admirativ. Mi-am adus aminte de gluma aia în care Moartea și Viața se întâlnesc, iar a doua întreabă:

        — De ce mă iubesc pe mine oamenii, iar pe tine te urăsc?

        Iar Moartea îi răspunde:

        — Pentru că tu ești o minciună frumoasă, iar eu un adevăr dureros.

        Doar că eu nu am simțit niciodată așa. Am îndrăgit-o încă din prima clipă în care am văzut-o. Adevărul, oricât de dureros era el, avea mai multă valoare decât minciuna.

        — Deci? Cum va fi de data asta? am întrebat sorbind câteva guri din sticla de bere.

        S-a lăsat pe spate, părul alunecându-i peste umeri. M-a privit îngrijorată.

        — Nu știu ce să fac cu tine, a oftat. Atât de mult îți urăști viața?

        — Nu, am răspuns după o clipă de ezitare. Doar că nu mi-a adus niciodată nimic bun, deci nici nu pot să o iubesc.