Iluzia Realităţii

Memento (Concurs)

        Gardianul mă invită într-o cameră rece, slab luminată. Îmi face semn să mă așez pe unul din scaune și mă lasă singur, ușa de metal închizându-se în urma lui cu un scârțâit prelung.

        Încăperea îmi provoacă o tulburare profundă. Nu-mi plac spațiile închise. Dar nu e numai asta. Mă gândesc cu groază la numărul celor care au trecut pragul acestei încăperi minuscule și la faptele oribile agățate de sufletele lor ca lipitorile, povești îngrozitoare care mânjesc acum pereții de metal din jurul meu.

        Gândul îmi provoacă un tremur ușor. Reușesc totuși să-l țin sub control.

        Trag adânc aer în piept și las pașii să mă poarte către masa amplasată în centru. Mă așez pe scaun și aștept. După ceva timp, ușa de metal se deschide cu același scâncet iritant. Un individ uscat cu uniforma ponosită îi trece pragul, iar gardianul de mai devreme se află imediat în urma lui. Deținutul se așază pe scaunul liber, iar gardianul îi prinde cătușele de masă.

        — Asta e tot, spun.

        Gardianul încuviințează, se întoarce în loc și părăsește încăperea. Deținutul mă privește plictisit.

        Cei zece ani de detenție și-au lăsat adânc amprenta asupra lui. Am văzut fotografii din vremurile sale de glorie și îmi este ușor să-i recreez profilul în minte: un bărbat înalt cu o constituție atletică și o alură impunătoare, un individ nemilos și fără scrupule. Acum, doar înălțimea a mai rămas de capul lui. Până și sclipirea aceea criminală i-a dispărut din privire — ochii săi sunt precum două mărgele fără viață.

        Pare puțin nervos, poate din cauza faptului că l-au târât aici din așternuturi. Își caută o poziție mai comodă, vizibil iritat de inspecția la care se simte supus. Întoarce capul pe jumătate, dezvăluind o cicatrice hidoasă sub lobul urechii drepte, un memento de la schimbul de focuri care a dus la arestarea lui. Un zâmbet i se lățește pe chip, iar pentru o clipă redevine traficantul cu sânge rece de odinioară.

        — Presupun că nu ai venit doar ca să vezi cum îmi merge. Ce vrei?

        Vocea sa în schimb, nu se potrivește deloc cu imaginea pe care o am în fața ochilor. Aparține unui om învins, un om aflat pe marginea prăpastiei.

        Îmi împreunez mâinile pe tăblia mesei și mă aplec ușor în față.

        — Am nevoie de ajutorul tău, domnule Alden.

        Cuvintele mele provoacă o transformare uluitoare în dispoziția lui, așa cum mă și așteptam să se întâmple. Bărbatul izbucnește într-un râs aproape isteric. Privesc scena cu detașare și aștept să se calmeze. Ca la semnal, deținutul se ridică de pe scaun, își apropie chipul de al meu și mă privește în ochi insistent. Un amestec de furie și amuzament joacă în pupilele sale dilatate.

        — FBI-ul are nevoie de ajutorul meu? Cine ești, băiete? Pe cine ai supărat de ai ajuns în văgăuna asta căutând pe unul ca mine?

        Se găsește la granița dintre furie și nepăsare, un moment periculos pentru misiunea mea. Un pas mai la stânga sau unul mai la dreapta și nu voi mai putea scoate ceva de la el. Situația cere o abordare specială.

        — Mă numesc François Hubert, precum celebrul pictor francez. A fost ideea tatălui meu, parizian la origine. Îi plac lucrurile de genul acesta, pompoase, extravagante și, dacă mă întrebi pe mine, fără gust. Nu am supărat pe nimeni, domnule Alden, și nici nu am venit aici în spirit de glumă. Sunt consultant FBI, dar vizita mea nu are legătură cu Biroul.