Iluzia Realităţii

Șah mat (Concept)

                                                              Timpul trece, trece, de tine parcă fuge,
                                                              Alergi după el, dar nu-l poți ajunge.
                                                              Pe obrazu-ți rece, o lacrimă se scurge,
                                                              Cu ultima zbatere, inima se strânge.

        Suntem zece în total. Trei fete și șapte băieți.

        Aleg un bilețel din bolul pe care RJ-36 — robotul-judecător numărul 36, prescurtat astfel pentru ca indicativul numeric să fie cât mai vizibil pe pieptul său — mi-l vâră sub nas. Degetele îmi tremură atunci când despăturesc hârtia. Nouă. Nu știu dacă e de bine sau de rău că am extras un număr atât de mare. Asta înseamnă că alți opt oameni își vor încerca norocul înaintea mea și că, cel mai probabil, vor suferi o moarte violentă. Am văzut multe morți violente în sălbăticie, dar parcă niciuna nu se compară cu cele pe care le execută cel din fața mea. Este călăul perfect, lipsit de sentimente.

        Ordinea fiind stabilită, RJ-36 ne invită să-l urmăm, iar noi facem întocmai. Orice revoltă din partea noastră e inutilă. Robotul-judecător este capabil să ne omoare pe toți într-o secundă. Puține sunt armele ce ar putea să-i distrugă trupul metalic. Și oricum, pentru unul ca el, acest lucru ar fi doar un pas înapoi. O copie a creierului său electronic ar fi încărcată într-un alt trup metalic, iar lucrurile ar reveni la normal. Mașinile acestea blestemate nu pot fi învinse atât de ușor, altfel oamenii ar fi făcut-o deja.

        Ajungem într-o arenă mare, un fel de colosseum. Tribunele sunt pline, dar cei prezenți nu aplaudă, nu se agită, sunt cufundați într-o tăcere morbidă. Unii dintre ei găsesc o oarecare plăcere în acest spectacol nemilos, dar nu ar recunoaște acest lucru niciodată. Înainte să moară într-un raid al roboților-căutători, tata mi-a spus să fiu întotdeauna suspicioasă față de cei ce trăiesc în orașe. Puțini sunt aceia care nu au uitat să fie oameni.

        Un puști de zece ani se desprinde de lângă mine și se îndreaptă spre masa de metal amplasată în mijlocul arenei. Se așază pe unul dintre scaune, iar RJ-36 îl ocupă pe al doilea. Un robot-servitor pătrunde în arenă de undeva dintr-un tunel aflat la dreapta noastră și aduce cu el o tablă de șah autentică și piese perfect lucrate. Un panou holografic își face apariția la înălțime, prezentând celor aflați în tribune confruntarea dintre cei doi oponenți. Robotul-judecător pare stăpân pe situație, anticipând fiecare mutare, pe când băiatul gândește intens, poate chiar se roagă. Știe că nu poate să câștige, așa că trage de timp, se agață de fiecare secundă sperând la o minune.

        Dar toate au un sfârșit, iar jocul său se încheie abrupt în momentul în care RJ-36 declară Șah Mat. Puștiul abia apucă să strige atunci când trei lame zimțate îi retează trupul. Se zbate câteva clipe în agonia morții, după care doi pioni — așa le mai spunem uneori roboților-servitori — apar ca din pământ și încep să curețe mizeria făcută. În tribune, alți roboți se îngrijesc de cei care și-au dat mațele afară urmărind scena.

        Încerc să-mi dau seama de ce fac asta, de ce ne obligă să urmărim totul. Se gândesc oare că ne vom strădui mai mult dacă vedem ce ne așteaptă? Sau nu înțeleg în ce fel ne afectează lucrurile acestea? Pentru ei, pierderea trupului metalic nu reprezintă o tragedie, așa că are sens să fie a doua variantă. Dar oare asta să fie?

        Terminându-și treaba, roboții-servitori se fac nevăzuți. Un băiat înalt se desprinde de grupul nostru și se așază la masă, aranjând piesele pe tablă. Fără să trădeze vreo emoție, RJ-36 face același lucru. Înfruntarea lor începe.