Iluzia Realităţii

La plimbare cu Viața (Iluzie)

        Imediat ce am deschis programul de editare video și m-am apucat de treabă, soneria a început să zbârnâie ca o alarmă stricată. Nici că se putea mai rău!

        Nu așteptam pe nimeni. Prietena mea era ocupată, iar cei doi amici cu care îmi mai pierdeam timpul erau la lucru. Aveau nevoie de bani pentru sărbători, așa că băgau ore suplimentare de parcă schimbaseră bateriile 777 cu cele Duracell. În afară de ei... Păi, nu mai avea cine să mă caute. Poate a greșit apartamentul, mi-am zis. Doar că, spre dezamăgirea mea, soneria a zbârnâit din nou.

        — Am auzit de prima oară! am strigat nervos.

        M-am ridicat de pe scaun și m-am îndreptat către ușa de la intrare. Am aruncat o privire pe vizor, dar nu am reușit să văd mare lucru. În fine, am hotărât să deschid.

        — Te miști ca un melc, m-a luat la rost femeia din fața mea.

        Era îmbrăcată într-o ținută office, pantaloni negri și cămașă albă, iar pe braț ținea o geacă nu prea groasă. Părea să fie cât mine de înaltă, deci nu ieșea cu nimic în evidență în privința asta. Avea un chip oval, o gură mică, buze subțiri bine definite și un nas cârn. Părul blond, ușor buclat, îi cădea peste umeri.

        Nu era urâtă, dar nici frumoasă. Chiar și așa, am rămas cu gura căscată. Nu îmi imaginasem niciodată că ea, tocmai ea, o să mă viziteze.

        — Ai de gând să mă inviți înăuntru, sau o să te holbezi la mine toată seara? a bătut din picior nerăbdătoare.

        — Depinde, am zis dezmeticindu-mă. Ești ca vampirii din poveștile vechi, ai nevoie de permisiunea mea ca să treci pragul, sau...

        Nu m-a lăsat să-mi duc ideea până la capăt. A pufnit nervoasă și a pus mâinile în șold. M-am simțit ca la școală, în zilele alea în care învățătoarea mă scotea în fața clasei, iar eu nu știam nimic din lecția predată.

        — Nu-ți încerca norocul, băiete. Până acum am fost drăguță cu tine, dar pot să devin o adevărată scorpie, să știi.

        — Da, mă rog, am mormăit un răspuns și m-am dat într-o parte, lăsând-o să intre în apartament.

        Nu-mi era frică de ea sau de amenințarea ei, dar am considerat că era înțelept să nu o enervez prea tare. Nu stăteam de vorbă cu o persoană obișnuită.

        A inspectat puțin holul, apoi s-a îndreptat către sufragerie. Am văzut-o strâmbând din nas.

        — De ce e atât de întuneric?

        — Pentru că așa-mi place, am zis trecând pe lângă ea. Dacă nu-ți convine, găsești mai multă lumină pe holul blocului.

        M-am așezat înapoi la birou și am încercat să mă apuc de treabă. Din nefericire, musafira mea era hotărâră să-mi strice seara cu orice preț.

        — Nu scapi de mine atât de ușor, a zis și și-a trecut palma prin dreptul întrerupătorului.

        Lumina a invadat încăperea de parcă cineva pescuise soarele de dincolo de orizont și-l agățase de tavanul camerei mele. Am închis ochii și am întors capul. Parcă o mie de săgeți de lumină îmi înțepau retina. Bec blestemat! De ce naiba nu cumpărasem unul mai slab?

        — Așa e mult mai bine, a zis mulțumită.

        Am întors capul și am deschis ochii, doar pe jumătate. Începusem să mă obișnuiesc cu lumina, dar tot nu-mi plăcea situația.